Vineri, 8 mai 2026, în ziua de praznuire a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Preasfințitul Părinte Benedict a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului” din Zalău, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.
În cadrul Sfintei Liturghii, ierarhul l-a hirotonit întru diacon pe teologul Cosmin-Mircea Bica, urmând ca acesta să fie hirotonit preot pe seama Parohiei Bocșița, Protopopiatul Zalău. De asemenea, diaconul Ionuț-Ovidiu Gordan a fost hirotonit întru preot pe seama Parohiei Fetindia, din același protopopiat.
Răspunsurile liturgice au fost oferite de diaconii Catedralei.
La finalul Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură, în care, pornind de la chipul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, le-a oferit celor doi proaspăt hirotoniți câteva îndemnuri pentru noua lor misiune pastorală, arătând că slujirea preoțească se sprijină pe trei virtuți fundamentale, întrupate în chip desăvârșit de ucenicul iubit al Domnului: curăția simplă și sinceră, entuziasmul care depășește calculele omenești și dorința statornică de a rămâne aproape de Hristos — virtuți pe care preotul le poate păstra doar ducând o viață de rugăciune și sub povățuirea unui părinte duhovnicesc.
Ierarhul a subliniat că prima trăsătură pe care o învățăm de la Sfântul Ioan și pe care preotul este chemat să o așeze la temelia slujirii sale este curăția, înțeleasă nu ca pretenție de impecabilitate, ci ca simplitate și sinceritate în fața lui Dumnezeu și a credincioșilor: „Sfântul Ioan Evanghelistul era tânăr și curat în cele duhovnicești, și pe omul simplu, pe omul curat, pe omul disponibil îl iubește nu doar Dumnezeu, ci îl iubesc și toți oamenii, pentru că el devine sălaș al Duhului Sfânt. Hirotonia înseamnă într-un fel începutul unei noi copilării duhovnicești. Și când zic copilărie, nu zic în sensul de neștiință și de imaturitate, ci în sensul de simplitate și de o altfel de curăție duhovnicească. Nu se cere și nici nu cred că ne cer credincioșii să fim impecabili, dar să fim simpli și să fim așa cum suntem înăuntru și în afară. Asta ne cer. Și socotesc că cel mai mult se prețuiește, în cazul nostru, sinceritatea — nu să stăm în fața dumneavoastră ca impecabili ce am fi sau am vrea să fim, ci sinceri în mijlocul dumneavoastră, ca unii care vă conducem înspre Împărăția lui Dumnezeu, dar suntem deopotrivă călători cu dumneavoastră pe drum.”
Preasfinția Sa a arătat în continuare că, alături de curăție, a doua trăsătură pe care preotul o învață de la Sfântul Ioan este entuziasmul — acea îndrăzneală tinerească ce nu se lasă paralizată de calculele prea omenești și care îi îngăduie omului să se lase în mâinile lui Dumnezeu:„Când ești tânăr, poți să faci multe lucruri pentru că nu le calculezi pe toate într-un mod prudent și te pui mai mult în fața lui Dumnezeu și ai mai multă încredere în Dumnezeu. «Nu eu, Doamne — după calculele mele nu poate să iasă nimic, dar după calculele Tale poate să iasă mult sau chiar tot.» Asta înseamnă entuziasmul. Vă aduceți aminte că Sfântul Ioan a fugit la mormânt repede, n-a stat pe gânduri. El a stat lângă cruce, când ceilalți apostoli, mai în vârstă, mai obișnuiți cu viața, le-a fost frică să meargă lângă cruce. Dar Ioan nu s-a gândit la nimic. El a stat acolo lângă cruce, orice s-ar fi întâmplat. E bine să fim prudenți în viață, dar prudența să nu ne omoare entuziasmul și planurile pe care Dumnezeu ni le inspiră. El ni le pune în minte — nu noi le născocim — în așa fel încât să le punem în lucrare.”
Preasfințitul Părinte Benedict a explicat că a treia trăsătură a Sfântului Ioan, și poate cea mai importantă pentru un slujitor, este dorința statornică de a rămâne lângă Domnul, recunoscând cu sinceritate că aceasta este o dorință adâncă a oricărui preot: „A treia caracteristică importantă este această dorință de a rămâne lângă Domnul oricând, în orice condiții și sub orice formă. Și vă spun lucrul acesta acum cu ghilimelele de rigoare, dar nu lipsit de sinceritate: de multe ori sunt foarte invidios pe Sfântul Apostol Ioan că a avut șansa să stea pe pieptul Domnului. Se vede că și unii dintre apostoli au trăit ceea ce trăiesc eu — au fost și ei destul de supărați, că li se părea lor că Apostolul Ioan are mai multă trecere. Nu știu dacă avea mai multă trecere, dar era mai copil. Și într-un fel, da, cred că noi preoții — și acum zic în mod personal — tare bine ar fi să avem dorința de a rămâne aproape de Domnul în orice circumstanțe și de a ne simți copii față de El.”
Ierarhul a accentuat că tocmai această stare de copilărie duhovnicească îl odihnește lăuntric pe preot, pentru că responsabilitatea de a fi părinte pentru ceilalți este apăsătoare și cere, la rândul ei, un loc de sprijin: „E așa important — și acum zic părinților — să te simți copil față de cineva. Când ești preot, toată lumea se uită la tine. Vă uitați la noi, să vă spunem cum să faceți, ce să faceți, și vă spunem cum știm și cum ne pricepem. Dar uneori e așa de obositor să trebuiască doar să spui cum și să dai sfaturi și să nu mai ai de cine să faci ascultare în sensul imediat. E mult mai ușor să fii copil al unui părinte decât să fii părinte de copil. De asta Sfântul Ioan a fost și copil de părinte: pentru că a stat lângă Domnul, a odihnit capul pe pieptul Său și a avut acest moment de odihnă sufletească.”
Preasfinția Sa i-a îndemnat apoi pe cei doi proaspăt hirotoniți să caute această odihnă atât în brațele lui Hristos, cât și la picioarele unui părinte duhovnicesc, fără care preotul rămâne singur în greutățile slujirii: „Cred că ar trebui să fie în fața ochilor noștri — și mă gândesc atunci la cei doi pe care i-am hirotonit — să caute această odihnă în brațele lui Hristos. Dar în același timp, și în plan orizontal, să caute odihna în brațele unui părinte duhovnicesc. E foarte important ca noi preoții să avem un părinte duhovnicesc, și asta vă spun cu maximă sinceritate. Nicăieri nu te simți mai bine decât la picioarele unui părinte, oricât ai fi tu de mare. Cineva căruia să-i poți spune că uneori e greu, că uneori ți-e frică, că uneori nu știi ce să faci, că sunt unii care nu te ascultă, că sunt situații pe care nu le poți desluși. Și chiar dacă nu-ți dă un sfat concret care să-ți rezolve problemele, stai la picioarele lui, îți pune mâna pe cap și-ți dă odihnă, pentru că acolo se așază harul lui Dumnezeu. Preotul conduce, dar e foarte important ca cel care conduce să știe să asculte de cineva.”
În încheierea cuvântului, ierarhul a îndemnat la o slujire înrădăcinată în rugăciunea de zi cu zi și în stăruința înaintea Sfântului Altar, arătând că aceasta este singura cale prin care preotul rămâne om al lui Dumnezeu, recunoscut ca atare de poporul pe care îl păstorește: „Nu există cinste mai mare decât să stai în fața sfântului altar. Și dacă este să zic punctual un program de viață, aș zice așa: cine stă mult în chiliuța lui, în cămăruța lui, în rugăciune, și cine stă cu frică și mult în fața sfântului altar, întorcându-se înspre popor, va fi ascultat. Cine nu face lucrurile acestea va avea nevoie de diplomație bisericească pentru a se descurca. Noi nu suntem niște diplomați și nu vrem să fim nici politicieni, nici diplomați, ci vrem să fim oameni ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem oameni ai lui Dumnezeu, atunci poporul ne va recunoaște drept consecință și ne va da ascultare, tocmai pentru acest mandat pe care Dumnezeu ni-l dă și de care suntem foarte responsabili.”
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
