În Duminica dinaintea Botezului Domnului, 4 ianuarie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a slujit în Parohia Ortodoxă Brebi, Protopopiatul Zalău, cu prilejul hramului parohiei și al binecuvântării lucrărilor realizate la casa parohială.
De la ora 10, ierarhul a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare”, fiind înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.
După citirea pericopei evanghelice, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură în care a vorbit despre pocăință ca început real al vieții evanghelice, subliniind că întâlnirea cu Hristos nu este posibilă fără asumarea sinceră a adevărului despre sine și ieșirea din confortul unei credințe formale.
În prima parte a cuvântului de învățătură, ierarhul a explicat sensul expresiei „începutul Evangheliei”, arătând că aceasta se leagă atât de persoana Sfântului Ioan Botezătorul, cât și de lucrarea pocăinței, ca mod concret de pregătire a întâlnirii cu Hristos: „Cine este acest început al Evangheliei? Evident, este Sfântul Ioan Botezătorul, despre care fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat ne vorbește. Care este metodologia la care se referă Evanghelia? Pocăința. Pentru că, prin excelență, Sfântul Ioan Botezătorul a vorbit despre pocăință. Așa și-a început predica și așa este recunoscut ca cel care pregătește venirea Domnului, iar această pregătire se vede tocmai prin ceea ce Scriptura și Biserica numesc pocăință.
Așadar, pe de o parte, începutul Evangheliei se suprapune peste o persoană despre care știm că a pregătit calea Domnului și care se numește, pe drept cuvânt, Înaintemergătorul. Așa îl găsim în calendar, așa îl găsim în sinaxare: Înaintemergătorul Domnului și Botezătorul. Dar ce înseamnă «înaintemergător»? Înseamnă cineva care indică o cale, în așa fel încât întâlnirea cu Cel pe Care Îl așteptăm să fie deplină. Altfel, poporul nu ar fi știut cu adevărat că Hristos, Cel care venea să Se boteze, este Mesia Cel așteptat.
În ceea ce privește conținutul predicii sale, pocăința, aceasta se suprapune peste întreaga sa activitate. El nu a avut pretenții mai mari, nu a dorit să fie mai mult decât cel care pregătește venirea Domnului. El însuși spune: «După mine va veni Cel pe Care Îl așteptați».
Ce înseamnă această pregătire sau ce înseamnă pocăința din perspectiva sa? În primul rând, ca poporul, la nivel colectiv, dar și fiecare om în parte, să-și dea seama că nu stă bine înaintea lui Dumnezeu. De aici începe totul. Este foarte important ca cel care vrea să se întâlnească cu Domnul să pornească de la această realitate personală: «Nu e bine, Doamne, nu e bine felul în care eu trăiesc la momentul de față».”
În continuare, ierarhul a subliniat că pocăința reprezintă lucrarea fundamentală a Bisericii, dar și una dintre cele mai evitate realități ale vieții duhovnicești, din cauza confruntării dureroase cu propriile păcate: „Pocăința este lucrarea Bisericii. Se suprapune peste tot ceea ce înseamnă viața Bisericii și, cu toate acestea, devine adesea o cenușăreasă. Ne este teamă de ea, pentru că ne este teamă să ne întâlnim cu propriile noastre păcate. Întâlnirea cu propriile păcate produce foarte multă durere. Această durere vine din prea mult egou, din imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine.”
De asemenea, Preasfințitul Părinte Benedict a vorbit despre reacția firească a omului în fața acestei dureri și despre mecanismele prin care acesta încearcă să evite pocăința: „În momentul în care luăm contact cu propriile noastre căderi, cu vulnerabilitățile și păcatele noastre, această imagine care ne dădea siguranță se prăbușește și atunci simțim durere înlăuntrul nostru. Ca în orice situație, omul fuge de durere și, fugind de durere, fuge și de pocăință. Atunci ce face? Își creează circumstanțe atenuante: că nu a făcut cele mai mari păcate din lume, că s-a străduit să facă binele, că au existat anumite circumstanțe care l-au determinat să facă răul. În felul acesta încearcă să-și diminueze durerea, să și-o anestezieze.”
În acest context, ierarhul a făcut distincția clară dintre pocăință și învinovățirea psihologică, arătând că adevărata vindecare se realizează doar în relația cu Dumnezeu: „Pocăința presupune, dimpotrivă, să-ți asumi durerea. Este foarte greu lucrul acesta. Să-ți asumi durerea și păcatul să nu rămână doar o realitate a minții, ci să devină o realitate lăuntrică a inimii. Durerea aceasta trebuie trăită până la capăt, dar nu de unul singur. Pentru că omul care încearcă să trăiască singur durerea păcatului nu rezistă. Este prea mult pentru el.
De aceea, pocăința nu este învinovățire. Învinovățirea este un proces psihologic, o comparație cu imaginea ideală pe care ne-am creat-o despre noi. Pocăința este altceva: este a sta înaintea lui Dumnezeu Care te iubește. Dacă recunoașterea păcatelor nu se întâmplă în prezența Domnului, ea devine doar învinovățire. Dar dacă se întâmplă înaintea lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu vine și oferă harul Său vindecător, mângâietor, harul care ne dă puterea de a ne schimba viața.”
În partea finală a cuvântului, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că pregătirea pentru sărbătoarea Botezului Domnului presupune o ieșire din confortul personal și religios, pentru ca întâlnirea cu Hristos să fie una reală și transformatoare: „Evanghelia ne mai spune că Sfântul Ioan Botezătorul predica în pustie. Pustiul nu este doar o geografie, ci o stare. În pustie nu te mai poți baza pe nimic: nici pe poziția ta socială, nici pe laudele oamenilor, nici pe imaginea pe care ți-ai construit-o despre tine. Ești gol. Gol intră Hristos în Iordan. Gol intră omul în pustie. Această golire îl face pe om să nu se mai sprijine pe sine, ci să se arunce în brațele lui Dumnezeu.
Și Evanghelia mai spune că oamenii ieșeau din cetăți și veneau la Ioan. Este nevoie de o ieșire din confort, chiar și din confortul religios. Uneori, cei care merg la biserică, postesc, se spovedesc și se împărtășesc pot avea impresia că stau bine înaintea lui Dumnezeu. Dar pentru ca întâlnirea cu Hristos să fie reală, este nevoie să ieșim din această siguranță aparentă. «El să crească, iar eu să mă micșorez.» Aceasta este cheia. Când ieșim din noi înșine și ne golim de imaginile false despre noi, îi facem loc lui Dumnezeu să lucreze în viața noastră și să ne transforme dinlăuntru.
Aceasta este chemarea Duminicii de astăzi: pregătirea. Boboteaza este un eveniment mare și orice eveniment mare se pregătește. Dacă nu ne pregătim lăuntric, vom rămâne spectatori la Iordan. Dacă ne pregătim cu adevărat, vom deveni participanți, iar Hristos va veni să ne schimbe viața prin Duhul Sfânt.
Biserica Ortodoxă nu este Biserica celor impecabili, ci Biserica celor care se pocăiesc, a celor care nu se tem să-și recunoască păcatul, pentru că știu că au un Dumnezeu milostiv, Care iartă și vindecă.”
Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul parohiei, dirijat de doamna preoteasă Diana Daniliuc.
La finalul Sfintei Liturghii, preotul paroh a adresat un cuvânt de mulțumire ierarhului pentru binecuvântarea oferită comunității la început de an calendaristic.
Pentru activitatea pastoral-misionară desfășurată, ierarhul l-a hirotesit iconom pe părintele paroh Ciprian Ionuț Daniliuc, cu dreptul de a purta brâu roșu.
În continuare, Preasfințitul Părinte Benedict a binecuvântat lucrările realizate la casa parohială.
Scurt istoric
Localitatea Brebi, așezată la poalele Munților Meseș, a fost menționată pentru prima dată în anul 1385, sub denumirea de Beryd. Numele provine din limba slavă veche, de la cuvântul „brebu”, formă sub care apare menționat în documente începând cu anul 1930. În ceea ce privește viața bisericească a satului, se cuvine amintit faptul că aici se află o biserică de lemn, monument istoric, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Un element distinctiv al acestui lăcaș îl constituie icoanele pictate cu sfinți care zâmbesc. Potrivit inscripției săpate în cosoroaba prispei, biserica a fost ridicată în anul 1759 de meșterii Breurz și Ion Borzan, în vremea slujirii preotului paroh de atunci.
Parohia Ortodoxă Brebi a fost înființată în anul 1976, până atunci satul fiind filie a Parohiei Creaca. După doisprezece ani de slujire în biserica de lemn, ca urmare a faptului că aceasta devenise neîncăpătoare, în anul 1988 au fost demarate lucrările de edificare a unei biserici din zid, cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare”. La construirea noului lăcaș de cult a participat întreaga comunitate ortodoxă a satului, formată din aproximativ 70 de familii. Lucrările s-au desfășurat pe parcursul a patru ani, în anumite perioade lucrându-se chiar și în trei schimburi. Ulterior, biserica a fost împodobită cu pictură, iar în data de 28 octombrie 2007 a avut loc sfințirea acesteia.
Începând cu anul 2013, viața parohială a cunoscut un nou dinamism, fiind realizate o serie de lucrări care au vizat înfrumusețarea lăcașurilor de cult și a casei parohiale. Astfel, în ceea ce privește restaurarea bisericii de lemn, între anii 2020–2022 au fost efectuate următoarele intervenții: acoperirea lăcașului cu șindrilă, recondiționarea crucilor de pe acoperiș și realizarea unor postamente noi pentru acestea, refacerea instalației de paratrăsnet, înlocuirea scândurii de pe prispa bisericii, amenajarea unui strat de piatră în jurul edificiului, montarea a trei iluminatoare și recondiționarea celor două troițe din curtea bisericii. Totodată, biserica a fost înzestrată cu toate cele necesare săvârșirii sfintelor slujbe.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
