Liturghie arhierească și binecuvântarea capelei mortuare în Parohia Ortelec II

În Duminica a 4-a după Paști (a vindecării slăbănogului de la Vitezda), 3 mai 2026, Preasfințitul Părinte Benedict a slujit în Parohia Ortelec II, Protopopiatul Zalău, cu prilejul binecuvântării noii capele mortuare.

Cu acest prilej, de la ora 9:30, ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie în biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.

După citirea pericopei duminicale rânduite, în care este relatată vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură adresat celor prezenți, în care a arătat că minunea săvârșită de Mântuitorul aduce înaintea noastră trei atitudini posibile prin care fiecare om se raportează la lucrarea lui Dumnezeu — atitudinea celor din afară, care nu se pot bucura de minunea altuia; atitudinea Domnului Însuși, care se retrage pentru a lăsa fapta în prim-plan; și atitudinea celui vindecat, care, după primirea darului, este chemat să-și schimbe viața și să dea mărturie despre Hristos.

Pornind de la reacția iudeilor în fața vindecării, ierarhul a subliniat că prima atitudine pe care textul evanghelic ne-o pune înainte este una surprinzător de actuală, fiind expresia unei stări lăuntrice în care omul nu poate participa la bucuria altuia atunci când nu el este autorul acelei bucurii: „Iudeii au văzut ce s-a întâmplat și n-au reușit să se bucure de minunea pe care o vedeau cu ochii lor, ci au adus, așa cum numim noi, vicii de procedură: că minunea s-a întâmplat sâmbăta, în ziua Sabatului. Dar nu se spune nicăieri că nu era voie să se întâmple o minune sau să faci un bine. O zi de sărbătoare este pentru bine, nu este pentru rău. Și să nu ne grăbim să judecăm, pentru că nu de puține ori și noi contestăm cu lucruri minore o realizare, o bucurie, o minune pe care altcineva decât noi o trăiește și a cărei autori nu suntem noi. Ne bucurăm mai ales atunci când noi putem să realizăm ceva. Dar când altcineva este autorul unui bine, nu ne este simplu să participăm la bucuria aceluia. Și aducem și noi vicii de procedură: că poate n-a comunicat bine, că poate nu s-a întâmplat exact în momentul potrivit. Toate sunt elemente anexe, doar la faptul în sine. E condiția umană. Nu e vorba doar de iudeii care se aflau atunci — această condiție umană o regăsim mereu și nu la alții, la mine, la noi.”

Față de această atitudine omenească stă, ca o pildă vie, modul în care Hristos Însuși răspunde minunii pe care a săvârșit-o — nu prin căutarea recunoașterii, ci prin retragerea în mulțime, a explicat Preasfințitul Părinte Benedict: „După ce a făcut această minune, se retrage în mulțime, pleacă, se ascunde. El se afla în culmea gloriei atunci, omenește vorbind. Dacă ar fi stat în fața oamenilor și le-ar fi spus: «Eu sunt cel care l-am ridicat pe slăbănog», ne închipuim care ar fi fost atitudinea. Cum de altfel se poate întâmpla în zilele noastre — oameni care au anumite daruri de la Dumnezeu, dar nu pun pe seama lui Dumnezeu ceea ce ei săvârșesc, ci își fac din aceasta un titlu de glorie, își asigură o cinste, o recunoaștere din partea celorlalți. Domnul Hristos n-a făcut acest lucru. El Însuși era Dumnezeu, dar S-a arătat ca om și S-a retras tocmai pentru ca nu cumva accentul să se mute de pe fapta în sine pe autor. Învățăm un lucru foarte important: când se săvârșește o lucrare importantă, când se întâmplă o minune, nu neapărat autorul este cel mai important, ci minunea în sine.”

Preasfinția Sa a subliniat că ucenicul lui Hristos este chemat să-și asume această măsură duhovnicească atunci când Dumnezeu lucrează ceva bun prin el, ferindu-se de ispita slavei deșarte: „Iarăși zic, e provocatoare această atitudine, pentru că nu zic de alții, zic de mine. Tare aștept și tare mă bucur când se întâmplă unele lucruri, și această ispită de a fi aplaudat, de a căuta într-un fel recunoaștere din partea celorlalți, ca să zică: «a făcut bine». Vedeți, Domnul ne provoacă la o altfel de stare, argumentând ceea ce a spus în întreaga Evanghelie: că e esențial să căutăm nu slavă de la oameni, ci slavă de la Dumnezeu, și că atunci când primești slavă de la oameni, nu mai primești slavă de la Dumnezeu. Ni se cere să ne retragem și să lăsăm loc faptei în sine și prezenței lui Dumnezeu prin fapta pe care noi am săvârșit-o, așa cum Domnul Însuși a făcut: n-a rămas în mijlocul poporului ca să-și primească gloria, ci a trăit bucuria amestecându-Se cu ceilalți.”

Privind apoi spre cel vindecat, ierarhul a arătat că adevărata schimbare a vieții acestuia nu s-a petrecut la scăldătoare, ci în templu, acolo unde l-a întâlnit Domnul a doua oară și i-a dat iertarea păcatelor — semn că orice minune primită de la Dumnezeu cere o întoarcere a omului spre Biserică: „Bucuria a fost atât de mare încât putem să înțelegem că la un moment dat nici nu s-a mai preocupat să-L întrebe pe Domnul cine este. S-a ridicat pe picioare fără să știe cine a fost cel care l-a vindecat. Dar a făcut un lucru foarte important: după toată discuția cu iudeii, s-a dus la templu — la biserică, am zice. Și acolo l-a întâlnit Domnul, și acolo s-a întâmplat de fapt schimbarea vieții sale. Cu toate că minunea de la Vitezda este evidentă și nu poți să nu o observi, minunea cea mare în viața lui s-a întâmplat în templu, când Domnul i S-a arătat și i-a spus: «Să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție și mai rău.» E foarte important și în viața noastră: când Domnul face o minune cu noi și ne vindecă dintr-o anumită boală, ne scoate dintr-o anumită situație, ne ajută într-un context dificil, Îi promitem Domnului foarte multe — și după ce trece acel moment, ne reîntoarcem la viața noastră obișnuită, uitând promisiunea pe care am făcut-o. O boală, o stare de sărăcie, un necaz se cer a fi trăite împreună cu Domnul, dar mai ales rezultatul acestora să fie petrecerea noastră în Biserică, rămânând în proximitatea lui Hristos pentru întreaga viață.”

În încheierea cuvântului de învățătură, Preasfinția Sa a adăugat că viața primită din mâna lui Dumnezeu nu rămâne închisă în spațiul Bisericii, ci se prelungește, în chip firesc, în mărturia pe care creștinul o dă despre Hristos în mijlocul lumii: „După ce vine în templu și primește iertarea de la Hristos, înțelegând acum cine este cel care l-a vindecat, există și mișcarea cealaltă: se duce în lume, se duce în afară și acum le spune la toți că Iisus este cel care l-a vindecat. Dă și mărturie despre ceea ce Domnul i-a făcut în viața lui. La început exista numai vindecarea și această laudă în fața celorlalți, purtându-și patul. Dar de acum, după ce s-a întâlnit cu Domnul în Biserică și a primit și iertare, se duce în lume și dă mărturie despre Cel care l-a vindecat, nu doar despre fapta în sine. E firesc ca prin toate să se preaslăvească Tatăl nostru cel din ceruri. Suntem și noi chemați să dăm mărturie într-un mod foarte firesc despre felul minunat în care Dumnezeu lucrează în viața noastră. Să-I cerem Domnului prezență în viața noastră, dar în același timp să-I cerem Domnului puterea ca, prin tot ceea ce spunem, Să-I cerem Domnului prezență în viața noastră, dar în același timp să-I cerem Domnului puterea ca, prin tot ceea ce spunem, prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce suntem, să-L preaslăvim pe El, și ceilalți să vadă modul minunat prin care El lucrează în viața noastră.”

Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul Parohiei Ortelec I, dirijat de diaconița Andreea Char.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Benedict l-a hirotonit întru diacon pe teologul Ionuț-Ovidiu Gordan.

În semn de prețuire pentru activitatea pastorală desfășurată, Preasfinția Sa l-a hirotesit iconom pe părintele paroh Călin-Ioan Blaga, cu dreptul de a purta brâu roșu. De asemenea, părintele Doru-Vasile Gârboan, de la Parohia Ortelec I, a primit o diplomă de apreciere, iar domnul primar al municipiului Zalău a fost distins cu Gramata episcopală pentru ctitori.

După Sfânta Liturghie, Preasfințitul Părinte Benedict a săvârșit slujba de binecuvântare a noului lumânărar din curtea bisericii și a noii capele mortuare, ridicată cu sprijinul Primăriei Municipiului Zalău. Capela mortuară va deservi cele două parohii din cartierul zălăuan Ortelec.

Mai multe fotografii AICI

Text și foto: Episcopia Sălajului