Vineri, 3 aprilie 2026, credincioșii Parohiei Buzaș din Protopopiatul Jibou au primit binecuvântarea Preasfințitului Părinte Benedict, Episcopul Sălajului. Cu acest prilej, începând cu ora 18:00, ierarhul a oficiat Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în Biserica cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din localitate.
Ierarhul a slujit înconjurat de un sobor de clerici din care au făcut parte: consilierul de misiune și protocol – arhidiaconul Sergiu Iustin Pop, protopopul de Jibou – preotul Dan Dregan, parohul comunității – preotul Bogdan-Alexandru Drimbe și părintele Cătălin Noje.
În cuvântul de învățătură rostit la finalul slujbei, Episcopul Sălajului a arătat că perioada Postului Mare este un timp real de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos cel Înviat, în care omul este chemat să-și așeze viața într-o rânduială care dă mai multă putere sufletului și îl obișnuiește cu prezența lui Dumnezeu.
Pornind de la faptul că, odată cu această slujbă, se încheie postul celor patruzeci de zile, ierarhul a subliniat că Biserica nu așază postul ca pe o simplă obligație exterioară, ci ca pe o lucrare lăuntrică prin care omul se pregătește pentru marea sărbătoare a Învierii: „Sfârșim postul celor 40 de zile, cel mult folositor pentru suflet. Nădăjduim că ne-am străduit fiecare pe cât am putut, pregătindu-ne pentru sărbătoarea cea mare a Învierii. Pentru că orice sărbătoare mare, orice moment important din viața noastră se pregătește. Când vine vorba de praznicul Învierii, cu atât mai mult suntem chemați să-l pregătim. Și această pregătire presupune postirea, postirea de bucate, la care ne străduim să adăugăm și postirea de răutate. Amândouă sunt importante. Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân. Și atunci noi postim ca să-l mai potolim, să-i dăm mai multe drepturi sufletului.”
În continuarea acestei idei, Preasfinția Sa a arătat că rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, săvârșită seara, face vizibilă tocmai această strădanie a omului de a nu ajunge nepregătit la întâlnirea cu Domnul, ci cu o foame care devine și semn al dorului după Dumnezeu: „În postul mare, în timpul săptămânii, săvârșim Liturghia Darurilor mai înainte sfințite seara, pentru ca să se arate nu doar postirea, ci și o râvnă mai mare pentru această postire, însemnând că din vreme în vreme ne străduim și noi nu doar să mâncăm de post, ci să ținem și postul negru până seara, ca să ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului și să-I zicem Domnului: «Doamne, ceva am încercat și noi să facem». Și cei care se străduiesc simt o ușoară slăbiciune în trup, dar când există această slăbiciune, dă putere sufletului. Un trup mai vulnerabil, un trup mai slăbit se gândește mai mult la Dumnezeu, iar odată cu foamea se gândește că îi este dor de Dumnezeu și că are nevoie mai mult de Dumnezeu în viața lui.”
Mai departe, ierarhul a vorbit despre sensul duhovnicesc al apropierii de Paști, arătând că Învierea nu trebuie privită doar ca un moment comemorativ sau ca o realitate îndepărtată, ci ca o nădejde care începe să lucreze încă de acum în inima omului: „Paștile înseamnă trecere, trecere de la moarte la viață. Dacă îl vedem pe Lazăr înviat din morți și dacă îl vedem pe Domnul Hristos înviat din morți, înțelegem că moartea, chiar dacă ne înfricoșează, nu are ultimul cuvânt în viața noastră și că ea înseamnă doar un Paști, adică o trecere dintr-o realitate în alta. Domnul Hristos n-a venit pe pământ să ne facă veșnici în lumea aceasta, ci să ne arate că după moarte există viața cea veșnică. Și nu doar că ne-a spus, ci ne-a și arătat, pentru că El Însuși a parcurs fiecare pas al acestei treceri de la moarte la viață.”
În acest context, Preasfințitul Părinte Benedict a explicat că omul poate primi încă din această viață o pregustare a Învierii, nu prin certitudini omenești sau explicații raționale, ci prin acea încredințare lăuntrică pe care o dă prezența lui Hristos: „Cum avem noi simțământul învierii înainte de a se întâmpla? Este un fel de întrupare a credinței prin care nu ne temem fără măsură de cele care vor veni. Un om credincios se teme de moarte, pentru că moartea este nefirească, dar are totuși ceva în inimă care face ca această teamă să nu fie fără nădejde. Și acest simțământ lăuntric nu știm bine cum să-l lămurim, dar știm că este prezența seminței învierii în inima noastră, care ne face să fim încrezători. Simțământul învierii este această ținere de mână a Domnului, nu răspunsuri raționale, ci faptul că El ne însoțește în trecerea noastră.”
Arătând apoi cum se dobândește concret acest simțământ al Învierii, ierarhul a pus în legătură directă viața liturgică a Bisericii cu lectura Scripturii și cu împărtășirea euharistică, ca izvoare reale de viață pentru om: „Acest simțământ al învierii se dobândește mai ales prin cuvântul lui Dumnezeu, adică prin lectura Sfintei Scripturi, și prin împărtășirea cu Sfintele Taine. Foarte important să citim din cuvântul lui Dumnezeu zilnic, câte un capitol măcar. El a zis: «Cuvintele Mele sunt duh și sunt viață». Dacă ele sunt duh și sunt viață, asta înseamnă că sunt înviere. Te obișnuiești cu cuvântul lui Dumnezeu și el lucrează în lăuntrul tău, îți schimbă mintea, îți schimbă inima, îți schimbă viața. Și, în al doilea rând, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului, pentru că El a zis: «Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață în el». De aceea participăm la Liturghie, ca să auzim cuvântul lui Dumnezeu și să ne împărtășim, ca să avem viață.”
În același timp, ierarhul a arătat că întâlnirea cu Dumnezeu cere atenție, jertfă și disponibilitate, nu simplă prezență formală: „Suntem chemați să ne pregătim permanent pentru participarea la Liturghie, nu să fim spectatori, nu să venim la întâmplare, ci, dimpotrivă, citind din Sfânta Scriptură, postind, spovedindu-ne des și împărtășindu-ne cât se poate de des. Chiar și cei care, din motive obiective, nu se împărtășesc, vin la biserică tot nemâncați. Venim măcar cu stomacul gol. Și să nu uitați asta: Domnul nu se lasă dator pentru nicio jertfă pe care o face omul. Nu pentru că ar vrea să ne chinuim, ci pentru că atunci când renunțăm la ceva, facem loc la altceva. Adică facem loc Domnului.”
În încheiere, ierarhul a explicat că adevărata pregătire pentru Paști și pentru întâlnirea cu Dumnezeu înseamnă, în cele din urmă, să-I facem lui Hristos locul cel dintâi în viața noastră, asemenea Mariei, sora lui Lazăr, care a înțeles că prezența Domnului este mai importantă decât orice altă grijă: „Când Domnul e la tine în casă, nu te mai preocupi, mai înainte de a sta lângă El, de altceva. Prima dată stai lângă Domnul. Asta facem și duminica la biserică. După aceea le facem și pe celelalte, foarte bine, că sunt necesare, dar dacă vine Domnul, nu te mai preocupi de altceva peste măsură. Locul întâi îl ocupă această prezență. Domnul nu are nevoie de lucruri excepționale. Are nevoie doar să avem bună intenție și să facem câte ceva pentru ca El să fie oaspetele de cinste în viața noastră.”
Părintele paroh Bogdan-Alexandru Drimbe a mulțumit Preasfințitului Benedict pentru binecuvântare, exprimând recunoștința comunității pentru prezența ierarhului în mijlocul credincioșilor.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
