Împreună, pentru copiii suferinzi, ca o familie tot mai mare. Dacă nu suntem bolnavi, nu este din întâmplare, ci pentru că Dumnezeu ne cheamă să participăm la suferința celuilalt, dintre cei mai mici – cu cuvintele noastre, cu brațele noastre, cu ceea ce avem sau, mai ales, cu ceea ce suntem, cu bucuria de a le sta alături. Deviza să ne fie: „Azi nimeni nu este trist!”
În felul acesta așa a început proiectul Centrul paliativ pediatric Sfântul Hristofor. Ne doream ca lucrarea filantropică de la Centrul Sfântul Nectarie să se extindă, ca duhul Preasfințitului Vasile Someșanul să lărgească inimi mai departe, într-un context nou, așteptat de multă vreme, și pe care Părintele Bogdan Chiorean îl dorea pentru a veni în întâmpinarea celor mici în suferință și părinților acestora.
Inițial, acest proiect a fost gândit în legătură cu o locație din centrul orașului, pe care o vedeam cea mai potrivită, însă contextul ni s-a împotrivit, lăsând doar urme de speranță. „Unda verde” a venit odată cu decizia Părintelui Emanuel Komives împreună cu mama sa, doamna profesoară Șoimița Komives, de a oferi „un loc de casă” în Sânnicoară pentru a fi zidită o altfel de casă și pentru o familie mult mai mare. Trebuie să recunosc, nu eram total mulțumiți cu această variantă, însă nu dispuneam de altceva. Ba mai mult, nici la nivel financiar lucrurile nu stăteau deloc bine. Dar așa cum afirm mereu, în spațiul bisericesc, noi nu plecăm cu un capital financiar de investit, așa cum în mod obișnuit se întâmplă, ci, mai degrabă, cu mult entuziasm și încredere că „unde Dumnezeu voiește se biruiește rânduiala firii”, a lucrurilor, în succesiunea lor obișnuită. Cu foarte multă dorință de a porni acest proiect, i-am cerut binecuvântare Părintelui Mitropolit Andrei pentru a mă implica direct, având responsabilitatea de Președinte al Asociației Sfântul Nectarie, și într-un tandem tineresc cu Părintele Bogdan Chiorean ne-am așezat la făcut planuri. În ziua de 13 octombrie 2022 Înaltpreasfințitul Părinte Andrei a pus piatra de temelie pentru centrul al cărui ocrotitor a fost ales mucenicul Hristofor, sfântul cu brațe mari și cu umeri puternici, care să-i poarte, să-i strângă la piept și să-i încălzească pe micuții bolnavi.
Într-o succesiune de momente, după acest eveniment entuziast și totuși ușor grăbit, cu referire la resursele extrem de puține pe care le dețineam în acel timp, am început să cerem ajutorul. Aveam nevoie de un arhitect bun. Doamna Cristina Albu ni s-a alăturat pro bono, fără să fie nevoie de prea multe argumente. Era timpul să construiască un alt fel de edificiu, cu valențe negreșit eterne. La gândul nostru bun a trimis Dumnezeu din nou semn. Firma Cemacon, ca în multe alte situații, prin oameni de bine, a hotărât să ne fie alături cu atâta cărămidă cât era nevoie, ba chiar mai multă, doar să o putem transporta și să avem unde să o adăpostim. Era de acum sfârșit de toamnă și început de iarnă, același an 2022. În același firesc al lucrurilor l-am întâlnit pe Domnul Inginer Ioan Scuturici, care nu doar că ne-a ajutat cu ce aveam nevoie atunci, ci ni s-a alăturat „simțindu-se onorat” de această participare, așa cum mereu afirmă, și a devenit motorul proiectului, alături de soția sa, Doamna Emilia Scuturici, și de familia copiilor lor. „Îl facem împreună, Preasfințite!” Așa mi-a spus atunci și în repetate rânduri de atunci încoace.
Autorizarea proiectului a durat ceva vreme sau oricum mult mai mult timp decât îmi imaginam, nerăbdător să pornim efectiv la treabă. Ba chiar cu dificultăți, acest lucru și din faptul că unii nu au înțeles bine ce doream noi să facem. Însă pronia lui Dumnezeu ne-a fost alături, de vreme ce, într-un astfel de context complicat, pe lângă fâșia de pământ unde trebuia să se ridice centrul, aceeași familie Scuturici a achiziționat pentru noi un teren și mai mare, pe care l-am alipit la ceea ce aveam. Dialogul cu soluții se făcea de la Muntele Athos înspre Cluj, Maica Domnului intervenind salutar și rapid pentru mângâierea și încurajarea noastră.
Zidirea edificiului și-a urmat cursul într-un ritm alert, începând cu luna decembrie 2023, imediat ce am primit autorizația. De la o groapă adâncă, la grămezi înalte de pământ, care, pentru cineva neobișnuit cu astfel de proiecte, păreau munți de teamă și abisuri de anxietate. La toate aceste trăiri venea cuvântul încurajarea: „Va fi bine, Preasfințite, nu vă neliniștiți!”
Așa a crescut familia noastră, la timpul potrivit și cu cele necesare, de vreme ce mulți, dintre cei cu dorință de implicare, ni s-au adăugat la celelalte lucrări realizate. Pe lângă acestea menționez și numeroasele proiecte și evenimente de promovare, susținere și implicare, cu diverși actori, de la cei mai mici – grădinițe, școli, centre, la tineri dornici de acțiune și participare, dar și alte categorii – instituții, firme, asociații sau inițiative individuale. Centrul Sfântul Hristofor este dovada vie a expresiei providenței așa cum spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”, cerându-i Domnului nu pur și simplu „pâinea cea de toate zilele”, într-o traducere inexactă, ci „pâinea cea de fiecare zi”, adică atât cât este nevoie la timpul prezent și nu din abundență.
Trebuie să subliniez faptul că întreaga construcție pornește de la punctul central – paraclisul centrului închinat Sfântului Mucenic Hristofor, de la parter. Dar și orice vizită la șantier, în mod simbolic, tot de acolo începea. Oameni deosebiți ne-au fost alături și aici – pictorul Stanislav Grecu, meșterul tâmplar Viorel Mihiș, arhitecții Călin Chifăr, Dorian Bârdașu și Florin Matiaș cu sfaturi și soluții la nevoie. Tot în această zonă, ca „fereastră călăuzitoare”, se întinde pe peretele de la intrare mozaicul luminos al Sfântului Hristofor, oferit cu multă generozitate de Părintele Nicușor Secita și de credincioșii săi din Padova-Vest, Mestrino (Italia). Totul a crescut armonios ca o cochilie în jurul perlei, paraclisul-chivot, care dă valoare și un profil aparte întregului edificiu, prescură de liturghie mai întâi, iar, în continuare, leac și hrană de prezență dumnezeiască.
La aceste lucrări exterioare, materiale, se adaugă resursa umană de excepție, echipa de lucru, dar și de viziune, de la Centrul Sfântul Nectarie, condusă cu profesionalism de Părintele Bogdan Chiorean, om de mare ispravă, dar și un apropiat de nădejde. Ne-am propus să realizăm totul în termeni maximali, înțelegând că într-un astfel de loc viața se măsoară în mod diferit, de aici și nevoia de o paradigmă specifică. Socotim că aceste standarde nenegociate fac ca spitalul nostru să arate atât de bine. Nu s-a făcut rabat de la nimic, așezând viața și pe cel în nevoie foarte sus în ierarhia de valori a lumii.
Voi mai adăuga acum speranța, dar și rugăciunea noastră, ca acest centru să adune oameni care știu să iubească și să se dăruiască. Această componentă este temelia vie pentru ceea ce ne dorim să urmeze. Cele nouăsprezece saloane vor adăposti copii în durere, care au nevoie de acest lucru. Ceea ce s-a întâmplat până acum a fost, mai ales, rodul dragostei exprimate în formă materială. Iar ceea ce va urma de acum va fi semnul dragostei spirituale, prin excelență, pe modelul „voi cei tari să purtați slăbiciunile celor mai slabi” (Romani 15, 1). Iar Părintele Emanuel Komives, cel care va prelua conducerea centrului, se va strădui să promoveze acest principiu biblic cât mai mult și să genereze un duh nou pentru cei implicați, dar și să lărgească inimi.
Acum, la finalul lucrărilor, Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a săvârșit prin oameni aleși în această „geografie de har” și ne bucurăm de familia mare care s-a născut în jurul proiectului nostru. Îi mulțumim lui Dumnezeu și pentru istoria viitorului, care se arată generoasă, prin cele două proiecte cu finanțare europeană în derulare – Centrul multifuncțional cu dotări sportive și culturale „Sfântul Hristofor” de aici și proiectul de extindere a Centrului paliativ „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca.
În continuare, ne rugăm Domnului să le răsplătească cu daruri tuturor binefăcătorilor, să îi însoțească pe cei ce vor sluji în acest loc, să le fie reazem de ajutor și sursă de întărire, iar celor mici, în durere, să le fie cămin al dragostei, brațe de mângâiere și privire a bucuriei. Mi-aș dori mult ca deviza a tot ceea ce s-a întâmplat aici și va fi de acum încolo să fie „ÎMPREUNĂ”, socotind că este expresia, secretul, unei reușite verificate. Iar întreaga ctitorie să fie asemeni unei prescuri vii, frământată, coaptă și oferită „Dumnezeului celor mici”, iar El, tuturor celor care îi privesc cu dragoste și îi slujesc cu dăruire pe unii ca aceștia, să le răsplătească din belșug cu bucuriile Împărăției.
† Benedict
Episcopul Sălajului
