Pastorală la Învierea Domnului, Zalău, 2021

apr. 29, 2021 | Activitatea Ierarhului, Pastorale

Petroniu

Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor

creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:

Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,

iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

 

Învierea Mântuitorului din morţi este cel mai important eveniment din istoria lumii, care a transfigurat firea umană, trecând-o „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, după cum glăsuieşte cântarea bisericească.

Dumnezeu este viața sau existența în Sine și de la Sine, de aceea când i S-a arătat lui Moise, în rugul care ardea și nu se mistuia, i-a spus: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3,14), iar prin gura prorocului Iezechiel a grăit: „Eu sunt viu” (Iezechiel 11,33).

Dumnezeu este și izvorul vieții sau al existenței, pentru că „El a făcut cerul și pământul” (Facere 1,1). Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat despre Fiul lui Dumnezeu „că toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viață era întru El şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,3-4). De aceea Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; și tot cel ce trăiește și crede întru Mine, în veac nu va muri!” (Ioan 14,6 și 1,25-26) și din același motiv a putut învia trei persoane din morți: pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și pe prietenul Său, Lazăr, iar după ce a murit cu trupul pe cruce, a biruit moartea pentru Sine și pentru întregul neam omenesc, după cum a scris Sfântul Apostol Pavel: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit și învierea morților. Că după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia întru Hristos, dar fiecare în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (I Corinteni 15,21-23).

Omul a fost creat pentru viață, iar nu pentru moarte, dar pentru că moartea exista deja în lume când Dumnezeu l-a creat pe om, datorită lucrării Satanei, Dumnezeu i-a zis omului: „Iată, eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul. Alege viața, ca să trăiești, tu și urmașii tăi!” (Deuteronom 30,15 și 19). Astfel, moartea este un accident în viața omului și a creației întregi, datorat libertății rău întrebuințate de către unii îngeri, care au devenit demoni, precum și de către protopărinții Adam și Eva în grădina Edenului.

Libertatea este posibilitatea de a acționa după propria voință sau lipsa oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, în desfășurarea unei acțiuni, a unei activități etc.

Dumnezeu, în desăvârșirea Lui, a acordat libertate tuturor creaturilor Sale. El a dorit să fie iubit în mod liber, cu generozitate. A acordat celei mai mari şi celei mai mici dintre creaturile Sale inteligente dreptul de a-şi orienta iubirea în sus sau în jos.

Pe toate cele cereşti Dumnezeu le-a creat libere, căci dacă omul a fost făcut liber, fiind compus din ţărâna pământului şi suflet, cu atât mai mult au fost create libere puterile îngereşti, care nu au nimic pământesc. Aşadar îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă şi schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar pentru că îngerul are o fire raţională şi spirituală, este liber, iar pentru că este creat şi schimbător, are facultatea de a rămâne şi a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău.

Îngerul și omul, având libertate, o pot folosi într-un mod bun sau într-unul greșit, îndepărtându-se de Dumnezeu și săvârșind păcatul, însă Sfânta Scriptură ne atrage luarea aminte că „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte, fiindcă moartea este plata păcatului” (Iacov 1,15 și Romani 6,23).

În cele ce urmează vom arăta cum au intrat păcatul și moartea în lume, cu mențiunea că există moartea spirituală și trupească.

Înainte de crearea omului, o parte dintre îngeri, sub conducerea lui Lucifer, au început să considere că toate calitățile cu care erau înzestrați nu proveneau de la Dumnezeu, ci erau înnăscute în ei înșiși și că ei erau tot atât de vrednici să fie cinstiți ca și Dumnezeu, începând să fie stăpâniți de mândrie, care i-a făcut să uite că toate acestea le primiseră de la Dumnezeu fără să aibă vreun merit, după cum a afirmat Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4,7).

Cel dintâi păcat săvârșit în această lume a fost mândria, după cum a afirmat Isus Sirah că „începutul păcatului este trufia” (Isus Sirah 10,13).

De ce este mândria atât de păcătoasă? Pentru că ea ne atribuie nouă meritul pentru ceva ce Dumnezeu a făcut de fapt. Mândria ia slava ce i se cuvine lui Dumnezeu şi o dă creaturii. Mândria este în esenţă închinare la propria persoană.

Mândria este unul din cele şapte păcate capitale, iar un părinte al Bisericii a spus că „prin mândrie virtuţile devin vipere care muşcă pe alţii, dar înveninează şi pe cel ce le are”.

Fiind stăpâniți de mândrie, îngerii pervertiți s-au umplut de invidie împotriva lui Dumnezeu și au vrut să devină asemenea Lui sau chiar mai mari decât El, rupând legătura de iubire cu El. Ca urmare a renunţării la iubirea divină, răul a intrat în fiinţa lor, iar Dumnezeu lasă fiinţele conştiente libere să facă binele, dar şi răul, pentru că le respectă conştiinţa şi libertatea.

Când au început să-L invidieze pe Dumnezeu, îngerii pervertiți au devenit diavoli, din propria lor alegere. Încetând să se mai supună lui Dumnezeu, ei au început să înveţe ceea ce este împotriva lui Dumnezeu și odată ce au părăsit binele, ei au devenit niște răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu.

Prin mândrie, invidie și răzvrătire, demonii au căzut în moartea spirituală și s-au îndepărtat de la fața lui Dumnezeu și din proximitatea celorlalți îngeri.

Domnul Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat, a fost de față la căderea îngerilor pervertiți din cer, de aceea le-a spus ucenicilor Săi: „L-am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,18), arătând prin aceasta cât de repede s-a petrecut îndepărtarea lor de la fața lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa explică cum a avut loc această cădere: „Odată ce acela care apostaziază binele a încuviinţat înclinarea spre rău, el este ca o stâncă răzleaţă, despărţită de creasta muntelui, care se rostogoleşte prin propria ei greutate. El a fost în mod deliberat forţat şi zvârlit în afară, printr-un fel de gravitaţie, până la cea mai îndepărtată margine a nelegiuirii”.

Satana a poftit să stăpânească cu mândrie împotriva hotărârii Zidi­torului. De aceea, părăsindu-şi treapta sa împreună cu îngerii care s-au răzvrătit cu el, a fost părăsit pe dreptate de izvorul vieţii şi al luminii adevărate şi s-a a­fundat în moarte şi în întunericul veşnic, încât el și cetele apostate care îi sunt supuse sunt creatoare ale răului, prin revolta lor împotriva binelui.

În Sfânta Scriptură citim că „Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El” (I Ioan 1,5), iar primele cuvinte pe care le-a rostit Dumnezeu la crearea lumii au fost: „«Să fie lumină!». Şi a fost lumină” (Facere 1,3). Astfel, întunericul iadului este produsul întunericului demonilor, care nu vor să Îl cunoască pe Dumnezeu.

Actul de orgoliu orbitor şi mistuitor, care l-a transformat pe îngerul luminii în prinţ al tenebrelor, l-a condamnat la un imperialism fără limite, deci prin definiţie deznădăjduit. Pierderea lui Dumnezeu, Unicul necesar, face să se nască o sete de nestins prin esenţa ei. Lumea întreagă nu este în stare să umple vidul pe care-l cască în inima unei creaturi conştiinţa faptului că şi-a părăsit locul cuvenit în lume. Căzut dintru cele veşnice, Satana vrea infinitul. Căzut dintru fiinţă, dintru „a fi”, el vrea să aibă, tinde spre „a avea”. Însă problema nu va putea fi rezolvată niciodată. Căci pentru a avea şi a poseda, ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este. Tot ceea ce anexează el, el însuşi distruge, de aceea s-a spus că neantul neantizează. Şi, fireşte, el poate avea totul, de vreme ce Sfânta Scriptură îl numește „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12,31), dar nu va avea niciodată decât lumea aceasta. El nu va recuceri niciodată cerul, care este, la drept vorbind, sufletul lumii acesteia şi misterul transcendentului în imanent. El nu va avea din universul nostru decât carcasa materială. Şi probabil din sfărâmiturile acestei case care şi-a pierdut rostul, el va strânge lemnele cu care să-şi încălzească infernul.

Căderea îngerilor pervertiți a avut loc înainte de crearea omului, de aceea când diavolii au văzut că Dumnezeu l-a adus în existență pe om și l-a așezat în grădina plină de roade a Edenului, punându-l stăpân peste pământ şi peste toate viețuitoarele de pe el, s-au umplut de invidie împotriva omului, coroana creației divine.

După ce s-au îndepărtat de la fața lui Dumnezeu, îngerii căzuți au prins ură pe El, dar neputând să-L vatăme cu nimic, s-au întors împotriva zidirii Lui şi îndeosebi împotriva omului, care este cea mai desăvârşită făptură pământească a Sa.

Dacă îngerii Îl doresc neîncetat pe Dumnezeu și vor crește în iubirea și apropierea de El atât în veacul de acum cât și în veacul viitor, diavolii, în schimb, Îl urăsc neîncetat pe Dumnezeu și se îndepărtează de El permanent și fără oprire. Urându-L pe Dumnezeu, diavolii ar vrea să se lupte cu El, dar nu pot să se războiască cu El și atunci se războiesc cu oamenii, care sunt după chipul Lui, închipuindu-și că prin aceasta Îl înfrâng pe Dumnezeu.

Din ură față de Dumnezeu, diavolii urmăresc dezorganizarea întregii creații a lui Dumnezeu, vor să facă de râs această operă a lui Dumnezeu în întregimea ei, de aceea încearcă să întoarcă firea celor create în nefiinţă. Cu toate acestea, ei fiind ființe spirituale, nu pot influența lumea materială, de aceea s-au gândit să-l atragă în păcat pe om, care a fost creat de Dumnezeu drept stăpân al lumii văzute.

Din ură față de Dumnezeu și din invidie față de fericirea protopărinților din rai, diavolul i-a ispitit pe Adam și Eva să calce porunca dumnezeiească, încât prin neascultarea față de Dumnezeu să ajungă în stăpânirea lui tiranică și nemiloasă și a reușit, pentru că primii oameni de pe pământ s-au dovedit atât de slabi încât au preferat să asculte de șarpele-Satana decât de Dumnezeu și astfel a intrat în lumea materială păcatul, precum și consecința lui cea mai gravă, moartea.

Cu toate că Dumnezeu îi spusese lui Adam: „Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2,16-17) noi constatăm că Adam și Eva au trăit și după ce au căzut în păcat. Diavolii nu au trup, însă sunt morți din punct de vedere spiritual. La fel s-a petrecut și cu protopărinții noștri, care inițial au murit sufletește și abia după o perioadă de timp au suferit moartea trupească.

Dacă după pervertirea lăuntrică a unora dintre îngeri și îndepărtarea lor de la fața Creatorului, datorită iubirii lui Dumnezeu, aceștia au rămas nepedepsiți, după ispitirea și căderea oamenilor în păcat Dumnezeu i-a zis șarpelui-Satana: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3,15). Dușmănia dintre sămânța șarpelui și cea a femeii anunțată de Dumnezeu arată, pe de o parte, conflictul permanent dintre urmașii Evei și Satana, iar pe de altă parte, lupta dintre Mesia și puterile întunericului. Prin faptul că sămânța femeii, adică cineva născut din ea va zdrobi capul Satanei, Dumnezeu arată că Cel care îl va birui pe Satana va fi un om, făptura amăgită de el, care prin aceasta își va lua revanșa față de ispititorul său.

Căderea omului în păcat se datorează faptului de a fi voit să trăiască după sine însuși, iar nu după Dumnezeu. Astfel, păcatul originar nu începe de la trup, dar după căderea în păcat, acest trup este ca și îmbibat de atracții și porniri vicioase. De asemenea, răul nu vine nici de la materie, căci aceasta este bună ca natură.

Voința liberă este cauza imediată și directă a păcatului. Liberul arbitru însă este un bun în sine, numai întrebuințarea lui poate fi rea.

Neascultarea de Dumnezeu duce la înstrăinarea de El. Aceasta este de fapt pedeapsa lui Lucifer şi a tuturor celor care l-au urmat, fie din lumea îngerilor, fie din a noastră. Toţi aceia care au ales calea greșită îl urmează pe Satana şi aceasta atrage la riscul de a-L pierde pe Dumnezeu pentru totdeauna.

După ce au încălcat porunca lui Dumnezeu, protopărinții erau liberi să fie ceea ce credeau ei că vor să fie, dar, la fel ca nenumărați oameni începând de atunci, ei au descoperit că în momentul în care au obținut ceea ce au vrut, nu mai doreau acel lucru.

Adam și Eva voiau să fie independenți de Dumnezeu și de aceea Creatorul i-a alungat de la fața Lui. Protopărinții doreau să determine binele și răul pentru ei înșiși și de aceea Dumnezeu i-a condus într-o lume în care ei vor învăța binele și răul doar prin necazurile și greutățile create de propriile lor greșeli.

Lui Adam și Evei le-a fost imposibil să rămână în grădina Edenului și să fie în comuniune cu Dumnezeu, pentru că El este sfânt, iar ceea ce întinează nu poate fi acceptat în prezența Lui. Păcatul are întotdeauna ca rezultat separarea, de aceea prorocul Isaia a scris: „Nelegiuirile voastre vă despart de Dumnezeu și din pricina păcatelor voastre Și-a întors El fața de la voi” (Isaia 59,2).

Diavolului nu i-a ajuns că i-a ispitit pe Adam și Eva și i-a făcut să piardă raiul, ci ispitește pe orice om care trăiește în lume.

Căderea Satanei din cer i-a produs o furie de nestăvilit pentru că acum are putere doar pe pământ. Satana este de două ori mânios: pentru că puterea lui este limitată la lumea noastră şi fiindcă ştie că atunci când lumea noastră se va sfârşi puterea lui de a amăgi omenirea va înceta odată cu ea. Timpul lui pentru fiecare dintre noi este şi mai scurt, căci dibăcia lui de a ne atrage individual în cursă este mărginită la viaţa ce ne-a fost dăruită pe pământ.

Diavolul ştie bine acestea. Şi din această cauză dorinţa şi gelozia lui încrâncenată se abat asupra sufletelor noastre individuale. El ne dă târcoale asemenea unui leu care răcnește căutându-şi prada, spune Sfânta Scriptură (I Petru 5,8). El rătăceşte în jurul nostru ca un răufăcător obsedat să răpească un copil. Şi este adevărat că victoriile sale vor fi totdeauna sterpe. Căci nu devii tată răpind un copil. Poţi fura copilul, dar nu paternitatea. Poţi fura puterea, dar nu şi autoritatea. Satana poate fura lumea aceasta, dar nu şi divinitatea ei. Şi totuşi, noi cei din neamul omenesc, prin uneltirile lui, putem pierde toate lucrurile acestea, care constituie moştenirea noastră de „fii ai lui Dumnezeu” (I Ioan 3,1). Aceasta este singura şansă a diavolului. Şi el nu o va rata.

În agonia şi furia sa, diavolul caută să distrugă şi astfel îi trage pe alţii după el într-o nenorocire la fel de absolută, ca şi bucuria sa cerească de odinioară. Pentru el nu există eroare în judecată: el ştie ce face şi de aceea numele lui este Satana, adversarul, iar puterea lui este inferioară numai puterii lui Dumnezeu, fiindcă prin firea lui el este înger.

Diavolii urmăresc dezorganizarea întregii creații a lui Dumnezeu, vor să facă de râs această operă a lui Dumnezeu în întregimea ei, încât oamenii înșiși să o critice și să-L batjocorească pe Autorul ei. Dar și oamenii înșiși ajung prin aceasta de râsul demonilor. Amăgiți cu păruta lor independență de Dumnezeu, ei se declară produsul unei naturi inconștiente și se disprețuiesc chiar unii pe alții, omorându-se, exploatându-se și mințindu-se fără niciun scrupul. Crezând că Îl batjocoresc pe Dumnezeu, oamenii se batjocoresc pe ei înșiși, pierd orice respect întreolaltă și-și tocesc capacitatea de a sesiza taina de negrăit a ființei umane. Toți oamenii căzuți în mrejele vrăjmașului lucrează pentru a sfâșia unitatea umanității și a creației. Sunt purtați parcă de o sete nesfârșită de a le nimici. De fapt nu le pot nimici, pentru că taina lui „este” e mai presus de puterea lor. Dar își fac existența lor din ce în ce mai chinuitoare, se rod, dar nu pot duce la neființă existența lor. Folosesc existența lor spre ură și dușmănie, o reduc la o înțelegere superficială, o fac prilej de tristețe și pierd orice sens al ei, printr-un refuz încăpățânat al valorilor evidente și eterne.

Iubiți fii sufletești,

Adam și Eva au fost ispitiți de vrăjmașul, au căzut în neascultare de Dumnezeu, au pierdut raiul și au murit din punct de vedere sufletesc, apoi trupesc, sufletele lor fiind ținute în iad, în robia diavolului, în care au ajuns prin propria lor voință și nu puteau face nimic pentru a se elibera de acolo. La fel s-a întâmplat cu toți urmașii lor, de aceea Dumnezeu a hotărât să-i răscumpere pe oameni din robia diavolului, pentru că „într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16).

Prin viața Sa de ascultare față de Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos a restaurat firea umană și ne-a deschis împărăția cerurilor, iar prin învățătura Sa ne-a arătat ce trebuie să facem pentru a ajunge în rai. De aceea să nu pregetăm să ne ferim de păcate, pentru că acestea ne înstrăinează de Dumnezeu, ducând la moarte sufletească și să săvârșim cât mai multe fapte bune, fiindcă așa cum a scris Sfântul Apostol Pavel, „noi suntem zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu mai dinainte le-a gătit, pentru ca noi să umblăm întru ele” (Efeseni 2,10), iar faptele bune ne fac să sporim în viața cea adevărată, care se continuă în veșnicie, în împărăția lui Dumnezeu, unde „cei drepți vor străluci ca soarele” (Matei 13,43), plini fiind și răspândind în jurul lor lumina strălucitoare a „Soarelui Hristos”.

 

Al vostru de tot binele doritor

şi către Domnul pururea rugător

 

†Petroniu

Episcopul Sălajului

Mai multe

Liturghie Arhierească în Parohia Sărmășag

Liturghie Arhierească în Parohia Sărmășag

Marți, 1 octombrie 2024, Preasfințitul Părinte Petroniu s-a aflat în mijlocul credincioșilor din Parohia Sărmășag, Protopopiatul Șimleu Silvaniei. Cu acest prilej, Preasfinția Sa a săvârșit Sfânta Liturghie, împreună cu un sobor de preoți. În cadrul Dumnezeieștii...

Resfințirea bisericii din Parohia Sorușa-Uileac

Resfințirea bisericii din Parohia Sorușa-Uileac

Duminică, 29 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Petroniu s-a aflat în mijlocul credincioșilor din Parohia Sorușa-Uileac, Protopopiatul Șimleu Silvaniei, pentru a binecuvânta lucrările efectuate la lăcașul de cult. După slujba de resfințire, Preasfinția Sa a...

Târnosirea bisericii din localitatea Perii Vadului

Târnosirea bisericii din localitatea Perii Vadului

Duminică, 22 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Petroniu s-a aflat în mijlocul credincioșilor din localitatea Perii Vadului, filie a Parohiei Răstoci, Protopopiatul Jibou. Cu acest prilej, Preasfinția Sa a binecuvântat lucrările săvârșite la biserica din...

Resfințirea bisericii din Parohia Rona

Resfințirea bisericii din Parohia Rona

Duminică, 15 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Petroniu s-a aflat în mijlocul credincioșilor din Parohia Rona, Protopopiatul Jibou, pentru a binecuvânta lucrările efectuate la lăcașul de cult. Cu acest prilej, Preasfinția Sa a oficiat și slujba de reîntemeiere a...

Prezență Arhierească în Parohia Romita

Prezență Arhierească în Parohia Romita

Sâmbătă, 14 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Petroniu s-a aflat în mijlocul credincioșilor din Parohia Romita, Protopopiatul Zalău. Cu acest prilej, Preasfinția Sa a săvârșit Sfânta Liturghie, împreună cu un sobor de preoți și arhidiaconi. În cadrul...

Hramul Schitului „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Marca

Hramul Schitului „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Marca

Duminică, 8 septembrie 2024, cu ocazia praznicului Nașterii Maicii Domnului, Preasfințitul Părinte Petroniu s-a aflat în mijlocul obștii Schitului „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Marca. Cu acest prilej, Preasfinția Sa a săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu...