Sâmbătă, 18 iulie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, s-a aflat în mijlocul credincioșilor din Parohia Racâș, Protopopiatul Zalău, cu prilejul întâlnirii fiilor satului.
De la ora 10:00, ierarhul a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica parohială cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, în sobor de preoți și diaconi. Din sobor au făcut parte părintele Claudiu Nechita, vicarul Episcopiei Sălajului, părintele Florian-Grigore Vid, protopop de Zalău, părintele Paul Siladi, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, părintele Călin Andrei Mateiu, parohul comunității, precum și alți clerici invitați.
În cuvântul de învățătură rostit după citirea pericopei evanghelice, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că viața creștină se întemeiază pe trei realități: ierarhia iubirii, asumarea crucii și dăruirea de sine.
Vorbind despre ierarhia iubirii, ierarhul a explicat că omul trebuie să-L iubească mai întâi pe Dumnezeu pentru a învăța de la El cum să se iubească pe sine și cum să-i iubească drept pe cei din familia sa: „Oricât ni s-ar părea de complicat, Domnul spune limpede: mai întâi suntem chemați să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe cei ai casei noastre. Atunci când ne spune lucrul acesta, ne atenționează asupra faptului că, oricât ni s-ar părea de normal, de firesc și de la îndemână să ne iubim copiii sau părinții, dacă nu-L iubim mai întâi pe Dumnezeu și nu ne exersăm în dragostea față de El, nu-i iubim drept pe cei ai casei noastre. Uneori, sub chipul dragostei, părinții își iubesc strâmb copiii. Hiperprotectivitatea este o dragoste exagerată, care se arată mai degrabă ca o posesie și care, fără să ne dăm seama, face din copiii noștri oameni cu disfuncționalități atunci când vine vremea să-și asume ei înșiși viața. Atunci când Îl iubești pe Dumnezeu, te exersezi în dragostea adevărată și împrumuți de la Dumnezeu dragostea adevărată, ca să-i iubești drept pe cei de lângă tine și să te iubești corect pe tine însuți.”
Preasfinția Sa a arătat că iubirea adevărată nu se manifestă numai prin apropiere și ajutor, ci și prin reguli, disciplină și îndreptare, necesare mai ales în creșterea și educarea copiilor: „Această dragoste să se arate uneori ca îmbrățișare, ca ajutor, dar alteori și ca formă de îndreptare, de disciplină și de ordine, de care avem nevoie în viață. Dacă nu intervii la vreme cu corecții mici, nu cu unele mari și rare, ci mici și dese, nu vei reuși, până la urmă, să-i oferi copilului tău o perspectivă sănătoasă și ordonată asupra vieții, iar el nu va fi în stare, mai târziu, să-și ia viața pe propriii umeri și să știe ce are de făcut. Deci, uneori, este nevoie ca dragostea să se exprime și ca regulă, ca disciplină, ca ordine. Nu ca pedeapsă rară, intensă și agresivă, ci ca o corecție deasă, dar mică, importantă pentru copii, pentru a crește sănătos.”
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului despre purtarea crucii, Episcopul Sălajului a vorbit despre asumarea realistă a vieții, care cuprinde deopotrivă reușite, eșecuri, bucurii și suferințe: „Crucea înseamnă asumare și osteneală. Asumarea nu înseamnă resemnare. Un om puternic nu este acela care are parte doar de succese și de rezultate pozitive. Un om puternic este acela care poate să-și asume și eșecurile. A-ți asuma eșecurile nu înseamnă neapărat resemnare, ci înseamnă să înțelegi că viața este alcătuită și din rezultate bune, dar și din rezultate pe care nu ți le dorești. Viața este alcătuită și din bucurii, dar și din suferință. Nu este o tragedie să suferi și nu înseamnă că nu ești puternic dacă treci printr-un moment complicat. Aceasta înseamnă asumare: nu resemnare, ci realism.”
Crucea presupune și osteneală, fără de care omul nu poate dobândi lucruri trainice și nici nu poate cunoaște bucuria adevărată: „De la mare la mic, trebuie să învățăm că lucrurile trainice se dobândesc numai și numai prin osteneală, nu de-a gata, nu cu ușurință. Iar bucuria nu vine decât în urma unei lucrări săvârșite cu osteneală. Osteneala este o resursă pentru bucuria vieții. Dacă nu învățăm osteneala, chiar dacă le vom avea pe toate de-a gata, nu vom putea să fim fericiți. Asumarea crucii este o condiție pentru a-I urma Domnului, crucea fiind văzută ca asumare a vieții, asumare uneori a suferinței și ca osteneală.”
În încheiere, ierarhul a arătat că dăruirea îl eliberează pe om din închiderea egoismului și îi descoperă sensul unei vieți trăite în iubire: „Acela care va învăța legea dăruirii și nu se va așeza permanent pe sine pe locul întâi, ci îl va așeza pe celălalt pe locul întâi, dintr-odată își va da seama că este bucuros, că este fericit, că trăiește. Atunci când încerci să-i oferi celuilalt locul întâi, dăruindu-te lui, observi, pe neștiute, că începi să-ți împlinești viața, că începi să te bucuri și să vezi sens în tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Dăruirea aduce un plus de viață. Când vrei să-ți conservi propria viață și să rămâi doar tu pe locul întâi, atunci rămâi într-un egoism care te închide și te face nefericit. Omul nu are nevoie de nimic mai mult decât de dragoste: să iubească și să fie iubit. Dar, mai ales, să iubească.”
Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corul preoteselor din Episcopia Sălajului „Cornelia Costea”, dirijat de diaconița Andreea Char.
La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Benedict a săvârșit slujba Parastasului pentru preoții, preotesele, cântăreții bisericești și credincioșii din Racâș trecuți la Domnul.
În încheiere, părintele paroh Călin Andrei Mateiu, i-a mulțumit Preasfințitului Părinte Benedict pentru slujire și pentru binecuvântarea adusă comunității cu prilejul întâlnirii fiilor satului.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
