În a treia zi a Sfintelor Paști, 14 aprilie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a oficiat Sfânta Liturghie în Biserica cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Șimleu Silvaniei, în sobor de preoți și diaconi.
La momentul rânduit al predicii, după citirea Sfintei Evanghelii, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură, vorbindu-le celor prezenți despre faptul că Învierea Domnului nu îl găsește pe om într-o stare de impecabilitate, ci cu rănile, fricile și neputințele sale, pe care Hristos le asumă și le vindecă prin cuvântul Său și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său.
Referindu-se la arătarea Domnului în fața ucenicilor, ierarhul a explicat că Hristos își arată rănile tocmai pentru a confirma realitatea Învierii și pentru a arăta continuitatea dintre pătimire și slavă: „Învierea se arată ca întâlnire, ca arătare a Domnului pentru cei care stăteau în această așteptare a unui semn că prin răstignire și moarte nu s-a pierdut nădejdea pe care Însuși Hristos a sădit-o în inimile lor prin Evanghelia pe care a propovăduit-o. Și de aceea vine în mijlocul ucenicilor, prin ușile încuiate, și le arată rănile din palme și din coasta Sa, tocmai pentru ca ei să înțeleagă că este Același Hristos, că nu este o nălucă, nu este o părere, nu este imaginație, ci este El, Cel care a fost răstignit și așezat în mormânt. Rănile acestea, de acum, devin mântuitoare, pentru că din ele noi primim viață.”
De aici, Preasfinția Sa a subliniat că și omul este întâmpinat de Hristos în realitatea concretă a vieții sale, nu într-o formă idealizată: „Învierea nu ne găsește într-o stare de impecabilitate. Învierea ne găsește cu rănile noastre, cu căderile noastre, cu trăirile noastre, cu tot ceea ce arată mai adevărat condiția umană. Așa i-a găsit Domnul și pe ucenicii Săi: cu frică, cu neîncredere, cu slăbiciune, cu lepădare. Dar nu îi părăsește și nu așteaptă să se transforme peste noapte în oameni fără cusur, ci îi ia de acolo de unde sunt. Acesta este pentru noi un semn de mare curaj, pentru că Domnul înviază și nu este nevoie să așteptăm să devenim sfinți în icoană pentru a ne bucura de roadele Învierii, ci este nevoie să ne apropiem cu sinceritate de El și să-I spunem adevărul despre noi.”
Aceeași realitate se vede, a arătat ierarhul, și în Evanghelia celor doi ucenici care mergeau spre Emaus, surprinși în starea lor de descurajare și pierdere a sensului: „Cei doi ucenici mergeau spre Emaus purtând în ei starea aceasta de descumpănire și deznădejde. Își puseseră toată nădejdea în Hristos, Îl urmaseră, Îl ascultaseră, iar acum Îl știau în mormânt. Și Domnul, foarte discret, li se adaugă pe cale. Nu intră cu de-a sila în viața lor, nu Se impune, ci îi însoțește și le deschide o cale de înțelegere. Îi lasă să spună ce au pe inimă, îi ascultă, iar apoi le tâlcuiește Scripturile, arătându-le că nimic din cele întâmplate nu este fără rost, că toate s-au petrecut în rânduiala lui Dumnezeu și că moartea nu înseamnă sfârșitul.”
Continuând explicația, Preasfinția Sa a arătat că starea de rană afectează întreaga viață lăuntrică a omului, atât mintea, cât și inima: „Evanghelia îi numește nepricepuți și zăbavnici cu inima. Asta înseamnă că, atunci când treci printr-o rană puternică, nu mai vezi limpede și nu mai simți corect. Mintea se întunecă, inima nu mai are putere și rămâi blocat în acea stare. De aceea este nevoie de cineva care să te scoată de acolo. Hristos face acest lucru: luminează mintea prin cuvânt și încălzește inima prin prezența Sa.”
Ajungând la momentul frângerii pâinii, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că aici se deschide punctul culminant al vindecării, pentru că ucenicii Îl recunosc pe Domnul tocmai în gestul euharistic, care le schimbă lăuntric întreaga stare: „Când Domnul a binecuvântat pâinea și a frânt-o, li s-au deschis ochii. Nu ochii trupești, ci ochii sufletului. Atunci au înțeles cine era Cel care mersese cu ei, cine era Străinul care le vorbise pe cale și care le aprinsese inima. Acolo începe vindecarea lor adevărată: mintea începe să se lumineze, inima începe să se încălzească și rănile lor încep să se vindece. De aceea spunem că Învierea nu ne lasă în starea în care suntem, ci vine tocmai ca să transforme această stare.”
Legând toate aceste momente, ierarhul a arătat că Evanghelia indică limpede cele două căi prin care omul se vindecă de rănile sale: cuvântul lui Dumnezeu și Sfânta Euharistie: „Avem două lucruri foarte clare: cuvântul lui Dumnezeu și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu este ca o sabie cu două tăișuri, cum spune Sfântul Apostol Pavel, și merge până în profunzimile ființei noastre. Într-un limbaj mai apropiat nouă, am putea spune că seamănă cu un bisturiu. El intră în adâncime și doare, pentru că ne arată limpede boala. Dar tocmai această durere este începutul vindecării. Dacă omul are curajul să primească adevărul despre sine înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă îl doare, începe să se vindece. Dacă fuge de durerea aceasta, rămâne închis în autosuficiența lui, în părerea lui despre sine și în rana pe care ajunge să o poarte la nesfârșit. Prin Sfânta Euharistie, omul începe să se reconfigureze lăuntric, dinspre înăuntru spre în afară, începe să-și vindece rănile, să primească iertare și să trăiască bucuria prezenței Celui înviat în viața lui. În felul acesta se vindecă și relațiile cu cei din jur, pentru că omul nu mai rămâne închis în durerea sa, ci se lasă lucrat de harul lui Dumnezeu.”
În încheiere, Preasfințitul Părinte Benedict a subliniat că omul este chemat să vină înaintea lui Dumnezeu cu sinceritate și să se lase vindecat, pentru ca bucuria Învierii să devină o realitate vie: „Hristos ne primește așa cum suntem, cu rănile noastre, dar nu pentru a rămâne în această stare, ci pentru a ne vindeca. Important este să avem disponibilitatea de a ne așeza înaintea Lui și de a-L lăsa să lucreze în noi, chiar dacă această lucrare presupune și durere. Iar mijloacele prin care se întâmplă aceasta sunt foarte limpezi: cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să facă parte din lectura noastră zilnică și din programul nostru de rugăciune, și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, cu pregătirea cuvenită, cu spovedanie constantă și cu dor după Dumnezeu. Oare nu ardea inima în noi? Acesta este unul dintre marile daruri ale Învierii: dorul arzător după prezența Celui înviat în viața noastră.”
Răspunsurile liturgice au fost oferite de grupul vocal „Doxa”, dirijat de profesorul Florin Lazăr, de la Liceul Ortodox „Sfântul Nicolae” din Zalău.
La final, Parintele protopop Dan Haiduc a mulțumit preasfințitului pentru slujire și binecuvântarea oferită credincioșilor în a treia zi de Paști.
La Sfânta Liturghie au participat autorități locale și mulți credincioși din orașul Șimleu, o parte dintre aceștia asistând la slujbă în fața lăcașului de cult.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
