Vineri, 17 aprilie 2026, cu prilejul sărbătorii Izvorului Tămăduirii, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfânta Maria” din localitatea Rus, Protopopiatul Jibou.
Cu acest prilej, de la ora 10:00, în biserica așezământului monahal, Preasfințitul Benedict a oficiat Sfânta Liturghie, fiind înconjurat de un sobor de preoți si diaconi.
După citirea pericopei evanghelice, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură în care a arătat că sărbătoarea Izvorului Tămăduirii descoperă, în mod concret, felul în care Biserica lucrează vindecarea omului, de la prevenirea răului până la asumarea suferinței celuilalt.
Pornind de aici, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că începutul vindecării stă în felul în care omul își rânduiește viața, ascultând învățătura Bisericii și evitând lucrurile care îl pot duce în dezechilibru: „E tare important să ascultăm de ceea ce Biserica ne învață ca să preîntâmpinăm anumite lucruri. Ca și în medicină, e mult mai ușor să preîntâmpini sau să vindeci lucrurile când boala e la început și e foarte greu să vindeci și să îndrepți lucrurile când ea deja capătă o formă cronică. Deci, vedeți, această educație pe care Maica Domnului o dă pruncului Iisus ne trimite la această primă dimensiune a tămăduirii. Biserica ne învață ce să nu facem ca să nu ne îmbolnăvim. Nu mai păcătuiți ca să nu vă îmbolnăviți. Nu continuați răul în care sunteți, ca să nu se adauge răul într-o formă cronică din care greu ne mai putem vindeca.”
În continuarea acestei idei, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că, atunci când omul nu reușește să se oprească singur sau să își corecteze viața, intervine a doua dimensiune, aceea a ajutorului concret, care schimbă chiar modul în care este trăită suferința: „Când nu ne descurcăm de unii singuri, este această a doua dimensiune, cea a ajutorului. Ea este ajutătoare, ea este cea care ne mângâie, cea care ne vine în ajutor pentru că observă că nu ne descurcăm de unii singuri. Și știm foarte bine ce înseamnă când ești bolnav să primești un ajutor. Doamne, cât e de important când mergând la spital vezi pe cineva zâmbindu-ți când ești înfricoșat și nu știi ce o să fie. Cât e de important când vine cineva și te strânge de mână și îți aduce o cană cu apă, îți spune un cuvânt. E atât de important acest ajutor când vine vorba de a tămădui pe cineva. Înseamnă mult chiar din procesul de vindecare. Efectiv, când nu te simți singur în boala ta, prinzi curaj și boala se vindecă mai ușor.”
De aici, cuvântul ierarhului a mers mai departe, arătând că acest ajutor nu se reduce la un gest punctual, ci presupune o prezență constantă lângă cel aflat în nevoie: „Ajutorul acesta nu este doar o intervenție de moment. Este o însoțire. Este faptul că nu lași omul singur în suferința lui. Pentru că atunci când rămâne singur, suferința devine mult mai grea. Dar când cineva este lângă el, când cineva îl însoțește, când cineva îi arată că nu este abandonat, atunci lucrurile se schimbă. De aceea o numim pe Maica Domnului grabnic ajutătoare, pentru că ea nu doar intervine, ci rămâne aproape, însoțește și dă curaj celui care nu mai are putere să meargă mai departe.”
În acest cadru, ierarhul a subliniat că forma deplină a acestei lucrări se vede în asumarea suferinței celuilalt, după modelul Maicii Domnului, care nu L-a părăsit pe Hristos nici în ceasul răstignirii: „Maica Domnului nu L-a părăsit pe Domnul. Și nu doar că i-a fost de ajutor, că la un moment dat nici nu mai avea ce să facă stând lângă cruce, însă ceea ce Domnul trăia pe cruce, ea trăia cel puțin la fel în starea ei. Așadar, în această a treia dimensiune înțelegem că nu doar dăm ajutor, nu doar învățăm pe cineva ce să facă, ci mai ales purtăm poverile celuilalt. Nu ne zice Sfântul Apostol Pavel: «Purtați-vă sarcinile unii altora»? Nu doar să învățăm, nu doar să dăm o mână de ajutor, ci mai ales să împărțim suferința cu ceilalți, nu doar în sensul să o dăm pe a noastră, ci mai ales să o primim pe a celuilalt, atât cât putem.”
Din această perspectivă, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că întreaga viață a Bisericii se construiește pe această responsabilitate reciprocă, în care fiecare primește, dar este chemat și să devină sprijin pentru ceilalți: „Biserica este cea care ne oferă ajutor, binecuvântare, întărire. Luăm aghiasmă pentru sănătatea trupului și a sufletului, ne împărtășim spre tămăduirea sufletului și a trupului, primim binecuvântări care ne întăresc. Dar toate acestea nu sunt doar pentru noi, ci pentru ca și noi să devenim, la rândul nostru, sprijin pentru ceilalți. Nu suntem singuri și nu suntem chemați să trăim singuri.”
În încheiere, ierarhul a arătat că această sărbătoare devine o chemare directă la schimbarea modului de a trăi, astfel încât fiecare credincios să devină, la rândul său, izvor de mângâiere pentru cei din jur: „Nu doar să cerem ajutor, ci să fim ajutor. Nu doar să așteptăm mângâiere, ci să aducem mângâiere. Nu doar să vedem suferința, ci să ne apropiem de ea. Așa se arată Biserica în forma ei vie: ca loc în care fiecare învață, fiecare ajută și fiecare poartă împreună cu celălalt ceea ce este greu de dus singur. De aceea o rugăm pe Maica Domnului să ne învețe acest lucru, să ne însoțească și să ne ajute să fim și noi sprijin pentru cei din jur.”
Răspunsurile liturgice au fost oferite de grupul vocal Doxa, dirijat de domnul Florin Lazăr, profesor la Liceul Ortodox „Sfântul Nicolae” din Zalău.
După Sfânta Liturghie a avut loc sfinţirea cea mică a apei sau Aghiasma mică.
La final, Părintele Alexandru Tiță, duhovnicul mănăstirii, a adresat un cuvânt de mulțumire ierarhului pentru prezență și pentru slujirea arhierească.
Scurt istoric
Situată pe valea Someșului, în comuna Rus din nord-estul județului Sălaj, Mănăstirea „Sfânta Maria” este amplasată pe una dintre terasele râului, în hotarul numit Răfeni, cu acces facil din șoseaua națională. Comuna se află la 34 km de orașul Dej, 60 km de Baia Mare și 70 km de Zalău.
Așezământul monahal a fost înființat în anul 1997, la inițiativa și sub coordonarea Preacuvioasei Maici Maria Terheș, prima stareță a mănăstirii. În 2006 a fost pusă piatra de temelie a bisericii de zid, ale cărei lucrări de construcție au fost finalizate, urmând a fi înfrumusețată cu pictură murală.
În prezent, viața duhovnicească a așezământului este purtată mai departe de maica stareță Spiridona Popa, sprijinită de trei maici și de părintele duhovnic Alexandru Tiță.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
