Vineri, 19 martie 2026, credincioșii Parohiei Gâlgău Almașului din Protopopiatul Jibou au primit binecuvântarea Preasfințitului Părinte Benedict, Episcopul Sălajului. Cu acest prilej, începând cu ora 18:00, ierarhul a oficiat Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din localitate, înconjurat de un sobor de clerici din care au făcut parte: consilierul de misiune și protocol – arhidiaconul Sergiu Iustin Pop, protopopul de Jibou – preotul Dan Dregan și parohul comunității, preotul Cristian-Ioan Oancea.
Răspunsurile liturgice au fost oferite de cântăreții parohiei.
La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură în care a arătat că postul este vremea în care omul este chemat să-și reașeze viața în jurul lui Dumnezeu, ieșind din logica autosuficienței și învățând să trăiască în voia Lui.
Pornind de la una dintre rugăciunile Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, ierarhul a subliniat că viața duhovnicească autentică presupune împreună atât iubirea, cât și frica de Dumnezeu, înțelese în mod corect, ca două dimensiuni care se susțin reciproc: „Am cerut astăzi Domnului, în una dintre rugăciunile pe care le rostim la această slujbă: Doamne, învață-ne să Te iubim și să ne temem de Tine din toată inima noastră și să facem întru totul voia Ta. Și m-am oprit puțin asupra acestor cuvinte, pentru că ele spun foarte mult despre viața noastră. Cum se poate să fie împreună și iubirea, și frica? Pentru că noi, de multe ori, înțelegem lucrurile separat: ori iubim, ori ne temem. Dar în relația cu Dumnezeu ele merg împreună. Nu este vorba de o frică de groază, de o frică care paralizează, ci de o frică sănătoasă, care te așază într-o stare de atenție, de responsabilitate. Este acea conștiință că ceea ce faci are consecințe și că, dacă nu ești atent, te poți răni pe tine însuți. De aceea spunem că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, dar și să ne temem de El, adică să fim treji, să nu tratăm cu superficialitate viața noastră.”
Pentru a face mai concret acest înțeles, Preasfinția Sa a explicat că frica de Dumnezeu poate fi înțeleasă pornind de la experiențe foarte simple ale vieții, în care omul ascultă un avertisment tocmai pentru că își dorește binele: „Gândiți-vă la un lucru foarte simplu. Dacă te duci la medic și îți spune că ai o problemă și că, dacă mai continui într-un anumit fel, o să-ți fie foarte rău, cum primești acel cuvânt? Îl primești cu frică. Nu pentru că medicul vrea să te sperie, ci pentru că îți vrea binele și îți spune adevărul. Și atunci începi să fii atent, începi să te oprești, începi să schimbi ceva în viața ta. Așa este și în relația cu Dumnezeu. El nu ne spune lucrurile ca să ne înfricoșeze, ci ca să ne păzească. Dar dacă nu avem această frică la început, această atenție serioasă față de ceea ce ni se spune, riscăm să cădem foarte ușor. De aceea, în viața duhovnicească, frica are un rol important la început, pentru că ne oprește din rău și ne ajută să nu mergem mai departe pe un drum greșit.”
În continuare, ierarhul a arătat că drumul duhovnicesc presupune o creștere, în care omul trece de la frică la dragoste, fără a le opune, ci înțelegându-le ca etape ale maturizării: „Scriptura vorbește despre mai multe etape în viața omului. La început sunt cei care lucrează ca niște slugi, din frică. Este nivelul la care omul se teme de consecințe și de aceea încearcă să facă binele. Apoi vine etapa celor care lucrează gândindu-se la răsplată, la ceea ce vor primi. Și abia în cele din urmă vine etapa fiilor, a copiilor, care nu mai fac lucrurile nici de frică, nici pentru răsplată, ci din dragoste, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. Dar nu putem ajunge direct aici. Trebuie să trecem prin aceste etape, să ne formăm, să învățăm. Și atunci înțelegem că și frica, și dragostea au locul lor în viața noastră și că, puse în ordinea lor firească, ne ajută să creștem.”
Un accent deosebit a fost pus asupra felului în care răul se instalează în viața omului atunci când este tratat cu superficialitate, iar vrăjmașul schimbă ordinea firească a lucrurilor: „Se întâmplă ceva foarte interesant și foarte periculos în același timp. Vrăjmașul sucește lucrurile. Când omul este pe punctul de a face un rău, îi spune: nu-i mare lucru, toată lumea face, Dumnezeu e bun, te iartă, nu se întâmplă nimic. Și omul, dacă nu are frică în acel moment, cade ușor. Dar după ce cade, vine și îi spune: acum nu mai ai nicio șansă, nu te mai poate salva nimeni, ești pierdut. Și atunci aduce frica acolo unde nu mai trebuie. De aceea este foarte important să înțelegem ordinea: frica trebuie să fie la început, ca să nu faci răul, iar dacă ai căzut, atunci trebuie să vină dragostea și nădejdea. Atunci trebuie să-ți aduci aminte că Dumnezeu este Cel care a venit să mântuiască pe cei păcătoși, nu pe cei drepți. Dacă punem lucrurile invers, nu mai avem nicio șansă să ne ridicăm.”
Totodată, Preasfințitul Părinte Benedict a subliniat că dragostea adevărată nu înseamnă acceptarea fără discernământ a răului, ci dorința sinceră de a-l ajuta pe celălalt să nu se piardă, chiar dacă acest lucru presupune și fermitate: „Se vorbește mult astăzi despre dragoste, dar de multe ori înțelegem greșit ce înseamnă aceasta. Dragostea nu înseamnă să spui că totul este bine, că orice faci este în regulă. Dacă îl iubești cu adevărat pe celălalt, nu îl lași să meargă spre rău fără să-i spui nimic. Dacă vezi că o ia într-o direcție greșită, îi spui: oprește-te, pentru că altfel rău va fi de tine. Nu din răutate, nu din dorința de a-l judeca, ci pentru că îți pasă de el. Așa face și Dumnezeu cu noi. Ne pune limite, ne avertizează, ne cheamă la o anumită rânduială, nu ca să ne îngrădească libertatea, ci ca să ne păzească de rău și să ne ajute să trăim în adevăr.”
În încheiere, ierarhul a arătat că nevoința postului are ca scop tocmai această reașezare a vieții în jurul lui Dumnezeu, printr-o lucrare care unește frica și dragostea și conduce spre împlinirea voii Lui: „În postul mare încercăm să nevoim ca să-I facem loc lui Dumnezeu, să nu fim noi tot timpul în centru, să nu ne mai punem pe noi pe primul loc în toate. Învățăm să trăim și cu frică de Dumnezeu, și cu dragoste, din toată inima, și să căutăm întru toate voia Lui. Pentru că, în cele din urmă, nu Dumnezeu are nevoie de aceste lucruri, ci noi. Noi suntem cei care câștigăm, pentru că atunci când intrăm în voia lui Dumnezeu, primim pace în inimă și binecuvântare în viața noastră, iar aceasta este ceea ce ne lipsește cel mai mult.”
La final, Părintele paroh Cristian-Ioan Oancea a mulțumit Preasfințitului Părinte Benedict pentru prezență și pentru întărirea duhovnicească adusă comunității în această perioadă a Postului cel Mare.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
