Sâmbătă, 11 iulie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, s-a aflat în mijlocul credincioșilor Parohiei Răstolțu Mare, din Protopopiatul Zalău.
De la ora 10:00, Preasfinția Sa a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în sobor de preoți și diaconi, alături de numeroși credincioși.
După citirea pericopei evanghelice, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură despre învierea fiicei lui Iair și vindecarea femeii cu scurgere de sânge, arătând că întâlnirea cu Hristos vindecă atât frica omului în fața morții, cât și rănile provocate de izolare și respingere, chemându-l la smerenie, credință și schimbarea modului în care îi privește pe cei din jur.
Referindu-se la frământarea lui Iair în fața morții propriului copil, Ierarhul a arătat că în spatele numeroaselor temeri pe care omul le trăiește se află frica de moarte: „Orice altă teamă care ar putea exista în lumea aceasta ascunde, până la urmă, frica de moarte. Dacă ne este frică de boală, ne este frică pentru că știm că, într-un fel, boala anunță la un moment dat moartea. Dacă ne este frică de sărăcie, ne este frică pentru că sărăcia ar putea însemna, la un moment dat, moarte. Dacă ne este frică de singurătate sau de o situație complicată din viața noastră, toate indică, într-un mod adânc, frica omului de moarte. Iair avea în față moartea prezentă, nu atât în cazul lui, cât în cazul celei mai apropiate persoane pe care cineva poate să o aibă în viața aceasta, și anume copilul său. Foarte greu, din cale afară de greu.”
Preasfinția Sa a evidențiat smerenia mai-marelui sinagogii, care, deși ocupa o poziție importantă în comunitate, a venit înaintea Mântuitorului și I-a cerut ajutorul. Ierarhul a subliniat că recunoașterea propriei neputințe nu reprezintă o dovadă de slăbiciune, ci un act de curaj și de realism duhovnicesc: „El era dregător, lider al unei comunități religioase, un om bine așezat și un om important. Ca să te duci să-I ceri ajutorul lui Iisus însemna, în vremea respectivă, un act de smerenie. Dar când ești într-o neputință, când ești într-o durere, nu mai contează niciun fel de funcție pe care ai avea-o în această lume, ci te smerești până la pământ și mai jos decât pământul, numai să îți poți așeza problema și să poți îndrepta o boală sau un necaz. A cere ajutorul nu este o dovadă a slăbiciunii omului, ci este o dovadă de maxim curaj și, mai ales, de maxim realism, pentru că noi, oamenii, nu suntem în stare de mare lucru de unii singuri.”
Totodată, Episcopul Sălajului a vorbit despre disponibilitatea și delicatețea cu care Hristos răspunde durerii omului. Dumnezeu nu vine pentru a-l umili sau pentru a-l condamna, ci așteaptă deschiderea inimii sale și dorința de a-L primi în propria viață: „Hristos se apropie de el cu delicatețe. Este modul deosebit de a face lucrurile al lui Dumnezeu. El nu vine să ne vădească, nu vine să ne pună la colț, nu vine să ne pedepsească, ci așteaptă doar un semn din partea noastră de întoarcere, de a-I cere ajutorul și implicarea Sa în viața noastră. El vine în așa fel încât să așeze lucrurile după cum este voia Lui și după cum este potrivit pentru noi. Iar atunci când sunt unii, chiar și apropiați, care ne descurajează în nădejdea noastră în Domnul, ni se cere să-i lăsăm deoparte și să privim înainte, spre Cel care ne cheamă și pe urmele Căruia mergem.”
Tâlcuind vindecarea femeii care suferea de 12 ani de scurgere de sânge, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că suferința acesteia nu era numai una trupească. Din cauza bolii, femeia fusese îndepărtată de comunitate și lipsită de relațiile firești cu cei din jur, purtând în suflet rănile izolării, ale judecății și ale respingerii: „Ea exprimă sentimentul izolării și al părăsirii. În primul rând, pentru că era bolnavă și suferea de atâția ani. În al doilea rând, era izolată de comunitate, pentru că în vremea respectivă o astfel de boală o făcea să fie socotită necurată. Nu putea să intre la rugăciune, în sinagogă, și nu putea să facă parte din viața socială. De 12 ani nu mai putea să facă lucrul acesta. Pe lângă boala ei, suferea și din cauza atitudinii complicate a celorlalți, care nu o înțelegeau și o socoteau pedepsită de Dumnezeu.”
Ierarhul a explicat că Hristos a chemat-o înaintea mulțimii nu pentru a o expune sau a o rușina, ci pentru a-i vindeca rănile sufletești și pentru a-i reda demnitatea în mijlocul comunității: „Ea nu putea să vină cu acel curaj firesc și să stea în fața Domnului și în fața comunității de care aparținea. Și atunci s-a dus și s-a atins de Domnul pe la spate, de haina Lui, pentru că a avut această credință că, atingându-se, se va vindeca. Domnul a scos-o în fața comunității pentru că ea avea nevoie nu numai de tămăduirea trupească, ci și de vindecarea rănilor pe care le dobândise în acești 12 ani de izolare. Avea nevoie să fie redată comunității și oferită ca exemplu, pentru ca oamenii să înțeleagă că nu era pedepsită de Dumnezeu, așa cum li se părea lor, ci că binecuvântarea lui Dumnezeu se revărsa peste ea într-un mod absolut generos. Domnul îi redă demnitatea omenească de care fiecare dintre noi avem nevoie.”
Preasfinția Sa a arătat că cele două minuni săvârșite de Mântuitorul devin o chemare la pocăință, înțeleasă ca schimbare a minții și a modului în care omul se raportează la Dumnezeu și la semenii săi: „Pocăința înseamnă să ne schimbăm modul de a înțelege lucrurile în modul pe care îl împrumutăm din Evanghelie. Când vedem lucrurile altfel, și viața noastră se vede altfel. Nu ne schimbăm doar comportamentul, în sensul respectării unor reguli, ci ne schimbăm mai întâi mintea, pentru că mintea este cea care determină comportamentele. Poți să fii mare, dar când dai peste o problemă te faci mic de tot și ai nevoie de celălalt. Nu te comporta cu măreție față de ceilalți. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru locul pe care ți l-a dat, dar folosește-te de această întâietate ca de o formă de slujire. Orice preot, orice primar, orice director de școală sau orice conducător al unei instituții nu este chemat doar să fie șef, ci să aibă grijă de ceilalți, să-i slujească și să le ofere ajutorul său.”
În același context, Ierarhul i-a îndemnat pe credincioși să nu pună etichete asupra celor care trec prin încercări și să nu interpreteze suferința lor ca pe o pedeapsă venită din partea lui Dumnezeu: „Este nevoie să ne schimbăm mentalitățile și să nu mai punem etichete. Dacă se întâmplă un necaz, spunem că știm noi de ce l-a bătut Dumnezeu pe omul acela. Calculăm lucruri și dăm explicații ca și când noi le-am înțelege pe toate. O atitudine potrivită ar fi mila față de celălalt și participarea la suferința lui, nu judecata de ce s-a întâmplat așa și nu altfel. Ni se cere să fim înțelegători cu celălalt, să participăm la durerea lui și să-i dăm o mână de ajutor, nu să-l eliminăm din spațiul nostru social și din comunitatea în care ne desfășurăm viața.”
În încheiere, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că adevărata fericire se naște din încrederea deplină în Dumnezeu și din hotărârea de a rămâne aproape de El, indiferent de împrejurările vieții: „Să nu desconsiderăm credința celor simpli înaintea lui Dumnezeu, pentru că cei simpli vor moșteni Împărăția cerurilor. Nu cei simpli în sensul lipsei de minte, ci cei care se încred în Domnul de la un capăt la altul. Cine se poate încrede în Domnul întru totul primește tot ceea ce se întâmplă în fiecare zi ca din mâna lui Dumnezeu. Cred că aceasta este chemarea pe care Biserica ne-o face astăzi: să ne schimbăm mentalitatea, să nu mai judecăm mărunt cele pe care le întâlnim în jurul nostru și să ne hotărâm să stăm pe urmele Domnului. Nu există fericire mai mare decât a sta în spatele Domnului și a ne atinge de poala hainei Sale.”
În cadrul Sfintei Liturghii, la momentul rânduit, teologul Mirel-Dănuț Trănișan a fost hirotonit întru diacon.
Răspunsurile liturgice au fost oferite de Grupul psaltic de băieți al Asociației Tinerilor Ortodocși Sălăjeni (ATOS).
La finalul Sfintei Liturghii, preotul paroh Călin Isaia Stânean a adresat un cuvânt de mulțumire Preasfințitului Părinte Benedict pentru slujirea arhierească și pentru binecuvântarea adusă comunității parohiale din Răstolțu Mare.
În semn de apreciere pentru activitatea pastorală și administrativă desfășurată în cadrul parohiei, preotul paroh Călin Isaia Stânean a fost hirotesit sachelar, cu dreptul de a purta brâu albastru.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
