PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2011
† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţi credincioşi,
Colindul străbun, atât de îndrăgit de noi, toţi, ne vesteşte că „Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia chip luminos, / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi!”, introducându-ne în atmosfera de taină a naşterii Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii sau a Crăciunului.
Întrucât venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu a fost rodul conlucrării dintre Dumnezeu şi om, iar anul acesta Maica Domnului a fost proclamată protectoarea oraşului Zalău, fiind pictată şi o frumoasă icoană care o reprezintă, astăzi vom vorbi despre Sfânta Fecioară Maria, cea pe care Dumnezeu şi-a ales-o de Mireasă şi de Maică a Fiului Său, ea fiind vasul preacurat pe care omenirea l-a oferit lui Dumnezeu în vederea întrupării.
În faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a născut din pântecele Sfintei Fecioare Maria avem dovada de necontestat că ea este cea mai neprihănită fiinţă de parte femeiască ce a trăit vreodată pe pământ, motiv pentru care a şi fost aleasă de Născătoare şi Maică a Fiului lui Dumnezeu.
Dacă Sfântul Duh întruchipează sfinţenia divină, Fecioara Maria întruchipează sfinţenia umană.
Când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Sfintei Fecioare Maria că ea a fost aleasă să dea naştere Fiului lui Dumnezeu, „Maria a zis către înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?»” (Luca 1,34). Întrebarea Sfintei Fecioare este perfect justificată, pentru că fără sămânţă bărbătească nicio femeie nu poate zămisli şi naşte, or ea era fecioară, deci din punct de vedere omenesc era cu neputinţă să zămislească. Atunci, „răspunzând, îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema»” (Luca 1,35). Rodnicia firii umane se reface în Sfânta Fecioară Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, fără să fie necesară sămânţa bărbatului, cum n-a fost necesară femeia la scoaterea Evei din Adam.
Dumnezeu Fiul numai pentru că avea din veci ca Părinte pe Dumnezeu Tatăl s-a putut face şi Fiu al unei Maici omeneşti Fecioară. Numai fiindcă era Fiu al unui Tată ceresc nu avea nevoie de un tată pământesc ori s-a putut face fiu omenesc al unei Maici Fecioară. Paternităţii Tatălui din sfera divină îi corespunde maternitatea Născătoarei de Dumnezeu în sfera omenească.
Dumnezeu nu o forţează pe Fecioara Maria să accepte zămislirea Fiului Său, ci îi comunică prin înger că este vrednică de aceasta şi o invită să conlucreze cu El. Prin acceptul Sfintei Fecioare: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38), adresat arhanghelului Gavriil, noi toţi, întregul neam omenesc, ne-am dat acordul la întruparea Fiului lui Dumnezeu, fiind tainic cuprinşi în voinţa Sfintei Fecioare Maria. Astfel întruparea nu a fost numai lucrarea lui Dumnezeu, ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei Maria.
La bunavestire Cuvântul lui Dumnezeu s-a sălăşluit întâi în sufletul înţelegător al Sfintei Fecioare, formându-şi cu consimţământul ei sufletul Său înţelegător plin de puterile sau rădăcinile spirituale ale trupului Său şi, prin aceasta, şi-a format din trupul Fecioarei trupul Său.
Sunt unii rătăciţi de la dreapta credinţă care consideră că Maica Domnului nu este Născătoare de Dumnezeu, pentru că ea L-a născut pe Iisus Hristos ca om, iar nu ca Dumnezeu. Aceştia spun că de vreme ce Fiul s-a născut ca Dumnezeu din veci din Tatăl, iar ca om s-a născut la plinirea vremii din Fecioara Maria, Maica Domnului nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu. Ţinând cont şi de faptul că omul nu-L poate naşte pe Dumnezeu, în niciun caz Sfânta Fecioară nu este şi nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu.
Părinţii Bisericii ne lămuresc însă în această privinţă, afirmând că Sfânta Fecioară Maria nu a născut firea omenească sau natura umană a Domnului nostru Iisus Hristos: „Natura nu are existenţă proprie, ci apare mereu personalizată. Aşadar, natura nu există decât prin persoane, şi fiecare persoană îşi posedă natura pe deplin. Fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi deţine deplinătatea naturii dumnezeieşti, aşa cum fiecare persoană umană posedă plinătatea naturii umane. Natura este aceeaşi la toţi oamenii, însă persoanele sunt nenumărate, fiecare dintre ele fiind unică şi de neînlocuit”. La întrupare, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat în persoana Lui, alături de firea dumnezeiască, natura omenească luată din Sfânta Fecioară, iar El s-a născut din Preacurata ca persoană, iar nu ca natură, pentru că întotdeauna natura este concretizată în ipostas. Maica Domnului a născut deci persoana lui Iisus Hristos, care cuprinde cele două firi: dumnezeiască şi omenească, iar nu firea Lui omenească, astfel încât pe drept cuvânt este şi poate fi numită Născătoare de Dumnezeu.
Întrucât sfântul evanghelist Luca menţionează faptul că Sfânta Fecioară Maria a născut în Betleem pe „Fiul ei Cel Întâi-Născut” (Luca 2,7), iar sfinţii evanghelişti Matei şi Marcu vorbesc despre fraţii şi surorile Domnului Hristos, amintindu-i chiar cu numele pe Iacob, Iosif, Simon şi Iuda (Matei 13,55 şi Marcu 6,3), unii interpreţi neavizaţi ai Sfintei Scripturi au tras concluzia că Maica Domnului ar fi avut şi alţi copii în afară de Domnul Hristos.
Deşi niciuna dintre surorile Mântuitorului, despre care se vorbeşte, nu este menţionată cu numele în paginile Noului Testament, numărul acestora trebuie să fi fost cel puţin de trei, de vreme ce evreii din Nazaret au afirmat că „toate surorile Lui sunt la noi” (Matei 13,56).
Termenul „întâi-născut” utilizat de sfântul evanghelist Luca nu se referă la faptul că Domnul Hristos ar fi avut alţi fraţi şi alte surori mai mici, ci la prescripţiile Legii Vechiului Testament, care îi acordau primului născut de parte bărbătească din familie o demnitate aparte şi prerogative speciale. Din acest motiv înţelegem de ce Iacob i-a răpit fratelui său Esau dreptul de întâi-născut (Facere 25,29-34). Respectând prevederile Vechiului Testament, dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria au dus pruncul Iisus „la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, aşa cum este scris în legea Domnului, că tot întâi-născutul de parte bărbătească va fi închinat Domnului; şi ca să dea jertfă, aşa cum s-a zis în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2,22-24).
De asemenea, termenul „frate” întâlnit în paginile Sfintei Scripturi nu are numai sensul de fii ai aceloraşi părinţi, ci şi pe acela de nepot, verişor, rudenie, om din acelaşi popor, locuitor din aceeaşi cetate, aliat din alt popor sau chiar aparţinător aceleiaşi religii. Pentru lămurire, vom prezenta mai multe exemple luate din Sfânta Scriptură: Lot era nepotul lui Avraam, pentru că „lui Terah i s-au născut Avram, Nahor şi Haran, iar Haran i-a dat naştere lui Lot” (Facere 11,27). Cu toate acestea, patriarhul Avraam îi spune nepotului său Lot: „Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi” (Facere 13,8). „Eleazar a murit fără să fi avut fii, ci numai fiice, pe care le-au luat de soţii fiii lui Chiş, fraţii lor” (I Paralipomena 23,22). Când regele David a transportat chivotul legii la Ierusalim „a chemat pe căpetenia Uriel şi pe fraţii lui, o sută douăzeci şi pe căpetenia Asaia şi pe fraţii lui, două sute douăzeci” (I Paralipomena 15,5-6). „Când a ajuns mare, Moise a mers la fraţii săi, fiii lui Israel, şi le-a văzut corvezile” (Ieşire 2,11). Lot le-a zis locuitorilor Sodomei, în care locuia: „Fraţilor, vă rog, nu faceţi acest rău” (Fac. 19,7). „Din Cadeş Moise a trimis soli la regele Edomului ca să-i spună: «Aşa grăieşte fratele tău Israel»” (Numeri 20,14). Sfinţii Apostoli le spuneau tuturor creştinilor fraţi (Faptele Apostolilor 3,17; Romani 1,13; Iacov 5,9; II Petru 1,10; I Ioan 3,13 etc.).
Când Maica Domnului şi dreptul Iosif s-au întors din pelerinajul de la templul din Ierusalim fără copilul Iisus de doisprezece ani, „socotind că El este printre călători, au mers cale de o zi, căutându-L printre rude şi cunoscuţi” (Luca 2:44). De vreme ce în această relatare nu există niciun indiciu că Iisus ar fi avut fraţi sau surori de sânge până la vârsta de doisprezece ani, teoria conform căreia aceştia s-ar fi născut ulterior este neverosimilă. De asemenea, dacă Maica Domnului ar fi avut alţi copii în afară de Domnul Hristos, când Acesta a fost răstignit nu ar fi încredinţat-o pe Sfânta Fecioară Apostolului Ioan, care „din ceasul acela a luat-o acasă la el” (Ioan 19,27).
Demn de remarcat este şi faptul că în paginile Noului Testament fraţii Domnului nu sunt numiţi niciodată fiii Mariei, mama lui Iisus, ci numai fraţii Lui.
Aşadar, fraţii şi surorile Domnului despre care se vorbeşte în Noul Testament sunt fie verişori sau rude apropiate ale Mântuitorului, fie copiii dreptului Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria, dintr-o căsătorie anterioară.
Ţinând cont de mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, Biserica a afirmat dintotdeauna că Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii, precum şi după naşterea lui Iisus Hristos.
Despre naşterea lui Mesia din pântecele unei Fecioare a scris profetul Isaia: „Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care înseamnă «Cu noi este Dumnezeu»” (Isaia 7,14).
În legătură cu această profeţie vom relata o istorioară. În antichitate exista în Alexandria Egiptului o bibliotecă foarte vestită, care era cea mai mare din toată lumea cunoscută atunci. Demetrius, bibliotecarul şef, l-a rugat în anul 250 î. d. Hr. pe regele Ptolemeu Philadelphul al Egiptului să organizeze traducerea cărţilor Vechiului Testament din ebraică în greacă, pentru a avea şi ei în bibliotecă faimoasa carte sfântă a evreilor. La reputaţia acelei biblioteci, la pretenţiile ei şi la preţuirea de care se bucura în lumea întreagă, nici nu se concepea să lipsească o astfel de carte din rafturile ei. Regele a luat legătura cu arhiereii şi cu preoţii templului din Ierusalim, şi le-a făcut cunoscută intenţia sa, iar aceştia au fost de acord. Pentru traducere au fost desemnaţi şaptezeci de învăţaţi evrei, care cunoşteau bine limba greacă. Cei şaptezeci de traducători au fost aşezaţi de către rege pe o insulă, repartizându-i-se fiecăruia dintre ei câte un fragment din Vechiul Testament, pentru ca traducerea să poată fi efectuată în cel mai scurt timp. Cartea profetului Isaia i-a revenit preotului Simeon. Acesta a început să traducă textul cărţii, dar când a ajuns la cuvintele: „Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu” s-a gândit că o fecioară nu poate rămâne însărcinată şi a tradus: „tânăra femeie va lua în pântece”. A doua zi a vrut să-şi continue munca de traducător, dar a constatat că în textul grecesc în loc să scrie „tânăra femeie”, aşa cum tradusese el, era scris „fecioara”. A şters acest cuvânt şi a trecut din nou „tânăra femeie”. Ziua următoare, când s-a uitat la text, a descoperit cu consternare că era scris tot „fecioara va lua în pântece”. A vrut să modifice iarăşi expresia, însă Sfântul arhanghel Gavriil, trimis de Dumnezeu, l-a prins de mână şi i-a spus să traducă textul aşa cum era în limba ebraică. Pentru a se convinge el însuşi că acest lucru este cu putinţă, arhanghelul i-a spus că nu va gusta moartea până nu va vedea pe Mesia născut dintr-o Fecioară.
După ce traducerea Vechiului Testament în limba greacă s-a încheiat a fost numită „Septuaginta”, după numărul celor şaptezeci de traducători.
Învăţaţii evrei s-au întors în ţara lor şi o dată cu trecerea anilor au murit unul după altul. Preotul Simeon îmbătrânea tot mai mult, fără a se putea stinge din viaţă, şi aştepta împlinirea făgăduinţei făcută lui de Dumnezeu prin înger.
Când Pruncul Iisus a fost adus la templul din Ierusalim şi a fost închinat Domnului, aşa cum cerea tradiţia iudaică cu fiecare întâi-născut, Simeon, care era foarte înaintat în vârstă, a venit şi el la templu, din îndemnul lui Dumnezeu. Văzându-l pe dreptul Iosif, un om bătrân, împreună cu Fecioara Maria, care era foarte tânără, Simeon a înţeles că Pruncul Iisus fusese zămislit în pântece fecioresc fără sămânţă bărbătească, după cum proorocise Isaia. Simeon a luat Pruncul în braţele sale slăbite de bătrâneţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Minunatul imn rostit de dreptul Simeon a intrat în cultul Bisericii şi se cântă la sfârşitul vecerniei.
Despre pururea fecioria Maicii Domnului a scris proorocul Iezechiel: „Uşa aceasta va fi încuiată; ea nu se va deschide şi nimeni nu va trece prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra prin ea, şi ea va fi încuiată” (Iezechiel 44,2).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au recunoscut încă din primul veac creştin faptul că Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii, precum şi după naşterea lui Iisus Hristos, această învăţătură fiind dogmatizată la Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol, din anul 553.
Pururea fecioria Maicii Domnului este ilustrată în toate icoanele care o reprezintă pe Sfânta Fecioară prin cele trei steluţe de pe fruntea şi umerii acesteia.
Iubiţi fii sufleteşti,
Toţii creştinii care o cinstim pe Maica Domnului avem mare mângâiere, pentru că ştim că ea este mijlocitoare pentru noi pe lângă Fiul ei, care ne va judeca şi ne va răsplăti fiecăruia cu dreptate pentru faptele noastre. Să o avem însă pe Sfânta Fecioară Maria şi de model în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că atunci când i s-a cerut, ea s-a predat voii Lui, zicând: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Să urmăm îndemnul Maicii Domnului adresat slujitorilor de la nunta din Cana Galileii, dar şi nouă tuturor: „Faceţi tot ce vă va spune Fiul meu” (Ioan 2,5), pentru că altă cale de a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu nu avem.
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor să aveţi parte de sănătate deplină, viaţă îndelungată, bucurii duhovniceşti şi realizări materiale. „La mulţi ani binecuvântaţi!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
