† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiți credincioși,
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem încă o dată, cu pace și cu sănătate, slăvitul praznic al Nașterii mai presus de gând și de fire a Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul.
Am străbătut cu toții, cu aleasă bucurie duhovnicească, Postul Crăciunului, care închipuie perioada dinaintea venirii în lume a Domnului Hristos, iar acum, în această sfântă și aleasă zi ne plecăm cu inimile înfiorate, pline de bucurie, în fața ieslei din Betleem, „unde S-a născut Hristos, Mesia chip luminos”, după cum glăsuiește colindul nostru străbun, fiindu-I profund recunoscători pentru că a venit în lume să ne răscumpere din robia diavolului, a păcatului și a morții, căci dacă Fiul lui Dumnezeu nu se întrupa pentru a ne mântui, neamul omenesc era pentru totdeauna pierdut, fără șansa de a fi vreodată restaurat, iar pentru a înțelege fără drept de tăgadă această realitate cumplită, vom arăta cât a decăzut umanitatea în urma păcatului strămoșesc și a celor personale săvârșite de oameni.
Protopărinții noștri Adam și Eva, care au fost creați de Dumnezeu cu mâna Lui și au fost așezați în grădina Edenului, un loc desăvârșit, în care răul nu era cunoscut și păcatul nu exista, au încălcat de bunăvoie porunca Creatorului lor, ajungând sub stăpânirea Satanei, motiv pentru care au fost alungați din rai, eveniment care a avut consecințe devastatoare asupra tuturor urmașilor lor.
În urma căderii în păcat oamenii, cu foarte puține excepții, nu L-au mai cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, ci „au rătăcit în cugetările lor, iar inima lor cea neînțelegătoare s-a întunecat” (Romani 1,21). Pentru a vedea câtă dreptate are Sfântul Apostol Pavel în afirmația sa, în cele ce urmează vom prezenta mai multe exemple cutremurătoare care demonstrează cât de mult s-a îndepărtat omenirea de Dumnezeu în urma păcatului strămoșesc.
După ce au fost alungați din grădina Edenului, Adam și Eva au avut doi fii, pe Cain și pe Abel. „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi-născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și Domnul a căutat spre Abel și spre darurile lui, dar spre Cain și spre darurile lui n-a căutat. Și s-a umplut Cain de mânie și fața-i era posomorâtă. Și Cain a zis către Abel, fratele său: «Să ieșim la câmp!». Iar când erau ei pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, și l-a omorât” (Facere 4,3-5 și 8).
Cain, primul om născut pe acest pământ, nu a putut suporta faptul că jertfa fratelui său, Abel, a fost primită de Dumnezeu, în timp ce ofranda lui a fost refuzată și, în loc să cerceteze și să corecteze motivele care au dus la respingerea jertfei lui de către Creator, din invidie și-a ucis fratele.
Israel, unul dintre patriarhii Vechiului Testament, a avut doisprezece fii, printre care se număra și Iosif, care a fost vândut de frații săi din invidie unor ismaeliți pentru suma de douăzeci de arginți.
Dacă faptele din Vechiul Testament relatate până acum s-au petrecut înainte ca Dumnezeu să-i descopere lui Moise Legea Veche, cele ce urmează s-au întâmplat după ce poporul ales a primit această Lege.
David a fost cel de-al doilea rege al evreilor. Deși acesta avea mai multe soții și concubine, i-a plăcut de Batșeba, soția lui Urie Heteul, pe care l-a trimis la moarte, pentru a se putea căsători cu Batșeba.
Regele David a avut mai mulți fii și fiice. Amnon, întâiul său născut, a necinstit-o pe Tamara, sora lui, iar Abesalom, alt fiu al regelui, a pus la cale ca Amnon să fie ucis. După o vreme, Abesalom s-a răzvrătit împotriva tatălui său și s-a autoproclamat rege în Hebron, fiind recunoscut de numeroși fii ai lui Israel. În această situație, David și slujitorii săi fideli au părăsit Ierusalimul, iar fiul său și oamenii lui au pornit în urmărirea lui David, Abesalom fiind ucis.
În continuare vom relata alte fapte reprobabile din istorie, greu de imaginat, care arată cât de mult s-au îndepărtat oamenii de Dumnezeu în urma păcatului strămoșesc și în afara revelației, ceea ce a dus, pe bună dreptate, la crearea proverbului: „Homo homini lupus est”, adică: „Omul este lup pentru om”.
Faraonul Egiptului Ramses al II-lea, care a domnit timp de 66 de ani, între 1279 și 1213 î.Hr., a avut opt soții, printre care s-a numărat și Henutmire, sora sa. Regelui i s-au născut aproximativ 50 de fii și 50 de fiice, dintre care Bintanath, Meritamen și Nebettawy i-au devenit soții. Conform informației furnizate de unii istorici, una dintre cele trei fiice care i-a devenit soție i-a născut o fată, iar faraonul s-a căsătorit și cu aceea, fiindu-i în același timp bunic, tată și soț.
Faraonul Ptolemeu al VIII-lea Evergetes (170-116 î.Hr.) s-a căsătorit cu sora lui, Cleopatra, dar și cu fiica acesteia din alt mariaj, care purta același nume, încât mama și fiica, sora și nepoata lui Evergetes au devenit regine comune, sub numele de Cleopatra a II-a și a III-a, fiind deosebite prin denumirile de Cleopatra Sora și Cleopatra Soția.
Datorită unei revolte populare, Ptolemeu al VIII-lea a fugit în Cipru, luându-i cu el pe Cleopatra (a III-a, Soția), pe cei doi copii ai lor și pe băiatul Memphit (fiul său cu Cleopatra a II-a). În Cipru, Evergetes a complotat pentru întoarcerea în Egipt, unde sora lui, Cleopatra a II-a, domnea sub numele de Cleopatra Philometor Soteira. Într-un acces de răzbunare maniacală asupra surorii sale și a mulțimii din Alexandria care îi distrusese statuile și ceea ce mai amintea de el, Evergetes l-a asasinat pe Memphit, propriul său fiu, cu Cleopatra a II-a, trimițându-i acesteia din urmă trupul dezmembrat al băiatului, în chip de cadou pentru ziua ei de naștere.
Asirienii jupuiau, trăgeau în țeapă, îi tăiau în bucăți pe dușmanii lor, ale căror capete le strângeau în mormane imense, iar pe soțiile acestora le ardeau în ruinele orașelor cucerite ori le duceau în robie.
După ce a ocupat tronul Asiriei, Assurnasirpal al II-lea (884-859 î.Hr.) s-a angajat într-un vast program de expansiune a țării. Măsurile dure aplicate populației cucerite au provocat o revoltă, pe care oștile asiriene au înăbușit-o în sânge. Într-o inscripție descoperită pe un monument, regele relatează ce a făcut cu răzvrătiții: „Pe bărbați, tineri și bătrâni, i-am luat prizonieri. Unora dintre aceștia le-am amputat picioarele și mâinile; altora le-am tăiat urechile, nasul și buzele. Din urechile celor tineri am alcătuit o movilă, iar din capetele celor bătrâni un minaret. Le-am expus capetele ca pe un trofeu în fața cetății. Pe băieți și fete i-am aruncat în foc, iar cetatea am nimicit-o și am ars-o”.
În anul 694 î.Hr. a fost omorât regele Babilonului Așurnadinșumi, fiul regelui asirian Sanherib (705-681 î.Hr.). Un an mai târziu, Sanherib a atacat Babilonul, pentru a răzbuna moartea fiului său. În 689 î.Hr., Sanherib a atacat din nou Babilonul, cucerindu-l după un asediu de nouă luni. Ceea ce a urmat depășește poate chiar și imaginația celui mai crud dintre conducătorii de țări și de popoare pe care i-a cunoscut vreodată omenirea. Regele a dat orașul pe mâna soldaților, să-l jefuiască de comori și să-l distrugă. Când neprețuitele comori ale orașului au fost scoase în afara zidurilor, Sanherib a poruncit ca splendida capitală a antichității să fie distrusă, clădire cu clădire, stradă cu stradă, cartier cu cartier. El a dat ordin să fie dărâmată cetatea și să fie năruite zidurile exterioare, să fie distruse templele zeilor cu turnurile lor multietajate, casele de locuit și clădirile comerciale, palatele regale și atelierele meșteșugarilor, iar tot molozul rezultat din dărâmarea construcțiilor să fie aruncat în canalul principal al cetății, Arahtu, care lega Eufratul de Tigru, după care orașul a fost incendiat. Babilonul, una dintre cele mai mari cetăți, care număra pe atunci sute de mii de locuitori, a fost prefăcută într-un rug gigantic, o mare de flăcări, care a îngrozit lumea din orașele și satele din împrejurimi. Distrugerea totală a orașului a desăvârșit-o apa. Ceea ce a scăpat de pustiirea focului a căzut pradă valurilor. Din porunca lui Sanherib au fost deschide toate ecluzele, digul a fost năruit și apele Eufratului s-au năpustit asupra ruinelor orașului. Însuși cuceritorul, crudul Sanherib, a mărturisit cu cinism în analele lui: „Am nimicit Babilonul mai bine decât ar fi putut să o facă un potop. Pentru ca nimeni în viitor să nu poată măcar să își amintească de locul unde a existat cândva orașul, l-am acoperit cu apă”.
Ca moștenitori ai Imperiului Asirian, perșii au preluat multe metode de pedepsire, atestate în surse asiriene și, mai târziu, babiloniene, precum: tragerea în țeapă, decapitarea, omorârea copiilor, arderea, biciuirea, strangularea, lapidarea, castrarea, orbirea, tăierea în două a trupului viu, tăierea pieptului, a nasului, a urechilor, a buzelor, a brațelor, a mâinilor și a limbii, arderea cu fierul înroșit în foc, jupuirea de viu și răstignirea.
Phraortes a fost regele parților care s-a răzvrătit împotriva perșilor și a cucerit orașul Ecbatana, în decembrie 522 î.Hr. În timpul regelui persan Darius cel Mare (522-486 î.Hr.) Phraortes a fost capturat. În inscripția de la Behistun, Darius declara cu mândrie: „Rebelul Phraortes a fost prins și adus înaintea mea, iar eu i-am tăiat nasul, urechile, limba și i-am scos ochii”. După ce l-a mutilat pe Phraortes, regele a poruncit ca acesta să fie răstignit.
În august 465 î.Hr., regele persan Xerxes I a fost ucis într-o lovitură de palat. Evenimentele sunt neclare, dar complotul se pare să fi fost urzit de fiul său, Artaxerxes I (465-424 î.Hr.), care și-a început domnia prin uciderea tuturor fraților săi și a potențialilor rivali la tron.
Artaxerxes I a murit în anul 424 î.Hr., fiind urmat la tron de Xerxes al II-lea, singurul său fiu legitim cu regina Damaspia. Acesta a fost asasinat după doar 45 de zile de domnie, la comanda fratelui său vitreg, Sogdianus, care și el a fost ucis de Ochus, alt frate vitreg.
Artaxerxes al III-lea (359-338 î.Hr.) a urcat pe tron după ce tatăl său, Artaxerxes al II-lea, se stinsese din viață la o vârstă foarte înaintată, un frate, numit Darius, îi fusese executat, altul, pe nume Ariaspes, s-a sinucis, iar alt frate, Arsames, a fost asasinat. Imediat după ce a ajuns rege, Artaxerxes al III-lea a poruncit ca toți membrii familiei regale să fie omorâți, pentru a elimina orice eventuali pretendenți la tron. Istoricul Quintus Curtius Rufus consemnează faptul că 80 de frați ai regelui au fost executați într-o singură zi.
În anul 338 î.Hr., într-o zi caniculară, vizirul eunuc Bagoas i-a oferit regelui Artaxerxes al III-lea o felie dintr-un fruct copt și, știindu-l bănuitor, și-a tăiat mai întâi lui o felie, pe care a consumat-o în fața monarhului. O față a lamei cuțitului însă era otrăvită, încât după ce a mâncat din fructul respectiv, Artaxerxes al III-lea a murit. Trupul regelui a fost dat ca hrană la pisici, iar din oasele lui s-au făcut mânere de săbii.
Artaxerxes al III-lea a fost succedat la tron de Artaxerxes al IV-lea (338-336 î.Hr.), fiul său cel mai mic, după ce tatăl său, precum și majoritatea membrilor familiei regale, fuseseră asasinați de către Bagoas. Vizirul a încercat prin această manevră sângeroasă să își păstreze funcția și privilegiile, știind prea bine că Artaxerxes al IV-lea era ușor de manipulat, ceea ce s-a și întâmplat, Bagoas deținând puterea în timpul scurtei domnii a acestuia.
Fiind nemulțumit de atitudinea lui Bagoas și probabil influențat de nobilii de la curtea regală, care îl disprețuiau pe eunuc, Artaxerxes al IV-lea a conceput un plan de asasinare a vizirului, care prinzând de veste, l-a otrăvit și pe acest rege, instalându-l în locul lui pe Darius al III-lea (336-330 î.Hr.). Când noul rege a vrut să ia frâiele puterii în propriile mâini, Bagoas a încercat să-l otrăvească, însă Darius al III-lea fusese prevenit de intenția vizirului și l-a obligat pe eunuc să bea el însuși otrava, acesta căzând în propria-i capcană.
O să trecem acum la împărații romani, care deși au trăit după nașterea Domnului Hristos, nu I-au îmbrățișat învățătura, iar unii dintre ei chiar i-au persecutat pe creștini.
Împăratul Tiberius (14-37) se temea să nu fie asasinat, încât în anul 26 s-a retras în insula Capri. A locuit acolo timp de 11 ani și orice vizitator care nu îi era pe plac era ucis, fiind aruncat de pe stânci.
În toamna anului 37 împăratul Caligula (37-41) a suferit, timp de aproape trei săptămâni, de o boală gravă, în urma căreia s-a schimbat radical. Suspectând că ar exista peste tot comploturi împotriva lui, a poruncit numeroase execuții, cărora le-au căzut victime membri ai familiei imperiale, precum și nenumărați apropiați, cunoscuți, senatori, nobili, actori sau oameni simpli. Fiind pasionat de luptele din arenă și de banchete fastuoase, împăratul a golit rapid vistieria statului, iar pentru a face rost de bani, a condamnat la moarte numeroși oameni bogați, cărora le-a confiscat averile. În 24 ianuarie 41, în timp ce se adresa unei trupe de actori, Caligula a fost asasinat, fiind înjunghiat de aproximativ 30 de ori. Soția și fiica lui au fost și ele ucise.
Nero (54-68), primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini, a avut o relație incestuoasă cu Agrippina, propria lui mamă. Pe lângă femei, acesta iubea și bărbații, căsătorindu-se cu tânărul Sporos și cu libertul Pitagora. Nero s-a sinucis la vârsta de treizeci de ani.
Încă de la începutul domniei sale, Commodus (177-192) s-a dovedit a fi ușuratic, corupt și crud, lăfăindu-se în văzul tuturor în drojdia societății. Deși era căsătorit cu Crispina (pe care a alungat-o după câțiva ani, iar apoi a condamnat-o la moarte), împăratul a dus o viață depravată. Timpul și-l petrecea într-un serai cu trei sute de femei frumoase provenite din toate categoriile sociale și din toate provinciile. Commodus era foarte risipitor. Pentru a face rost de bani, a vândut cele mai importante funcții din imperiu, iar mulți funcționari capabili au fost uciși sau exilați, averile fiindu-le confiscate. Execuția unui senator însemnat era însoțită de moartea tuturor acelora care ar fi putut deplânge sau răzbuna moartea sa. În noaptea de Anul Nou 192 spre 193 Commodus a fost sugrumat în apartamentele sale de unul dintre antrenorii săi sportivi, pe nume Narcis.
În cele ce urmează vom vorbi pe scurt de câțiva sultani otomani.
Mehmed al II-lea (1451-1481) a ocupat tronul când avea aproape 19 ani. Prima sa acțiune a fost uciderea singurului său frate, Ahmed, care era încă în leagăn.
Selim I (1512-1520) și-a început domnia prin eliminarea tuturor eventualilor pretendenți la tron. După unele informații, Selim I și-a executat, în 20 noiembrie 1514, trei fii, pe Murad, Mahmud și Abdullah, pentru că hotărâse să nu lase pe nimeni din familia sa în viață, în afară de fiul său Soliman, care i-a și urmat la tron.
Mehmed al III-lea (1595-1603) și-a inaugurat domnia prin uciderea a nouăsprezece frați, dintre care mulți erau sugari, el a poruncit să fie executate și șapte mame vitrege, precum și douăzeci de surori ale sale.
Vom da câteva exemple de rară cruzime și din imperiul mongol.
În bătălia de la Bamyian, din 1221, a fost ucis Mutugem, unul dintre nepoții favoriți ai lui Gingis Han (1206-1227). După ce orașul a fost cucerit de trupele marelui han, acesta a poruncit să nu fie lăsată în viață nicio ființă – om, vită sau pasăre – orașul să fie ras de pe suprafața pământului, iar locul pe care fusese ridicat să fie nivelat cu pulberea dărâmăturilor. Porunca a fost îndeplinită întocmai.
Fiind încă plin de mânie pentru uciderea lui Mutugem, hanul a comandat asaltul asupra orașelor Chahr-i Golgola și Chahr-i Zohag, care au fost rase de pe suprafața pământului, iar întreaga populație a fost măcelărită. Orice urmă de viață a fost nimicită, până și câinii și pisicile.
În anul 1379, soldații lui Timur Lenk (1369-1405) au cucerit cetatea Kathul din Horezm, apoi au asediat orașul Urgangi, capitala Horezmului. După ce orașul a fost luat cu asalt, savanții și meseriașii au fost trimiși la Samarkand, populația a fost masacrată sau alungată, orașul a fost ras de pe suprafața pământului și locul semănat cu orz.
Un an mai târziu, trupele hanului au invadat Heratul, oraș de 250.000 de locuitori, care a fost distrus în întregime, fiind ridicată o piramidă din craniile celor uciși.
În 1386 Timur Lenk a invadat Georgia, o țară creștină, și sub pretextul războiului sfânt, a distrus tot ceea ce a întâlnit în cale. Locuitorii capitalei au fost aruncați de pe ziduri, până când grămezile de morți au crescut atât de mult, încât ultimii care au fost aruncați și-au frânt doar mâinile și picioarele.
În timpul asediului cetății Bhatnir, Timur Lenk a fost rănit. După ce orașul a fost cucerit, întrucât cei o sută de mii de prizonieri îl incomodau pe han, acesta a poruncit să fie executați. În trei ore, o sută de mii de oameni au fost strangulați.
În 1399 Timur Lenk a atacat orașul Delhi, din India. În 19 ianuarie 1399 mulți hinduiști s-au refugiat în marea moschee din Delhi, dar soldații lui Timur Lenk au incendiat partea veche a orașului, au pătruns în moschee și i-au ucis pe toți cei de acolo. Cu zecile de mii de capete ale locuitorilor masacrați mongolii au ridicat piramide înalte, iar leșurile au fost aruncate ca hrană animalelor și păsărilor de pradă. Într-o istorie a Indiei citim că după acest măcel, timp de două luni, nici măcar o pasăre nu a mai zburat deasupra orașului.
În anul 1400, Timur Lenk a restabilit ordinea în Georgia și Armenia, care se răsculaseră, apoi a asediat orașul Șivas. Opt mii de oameni au săpat galerii sub zidurile cetății, făcându-le să se prăbușească. După ce orașul s-a predat, cuceritorul a cerut ca cei patru mii de armeni, care au luptat cu mult curaj împotriva lui, să-i fie predați, promițând că nu va face vărsare de sânge. Luptătorii armeni au fost legați ghem, cu capul între picioare, după care au fost aruncați, câte zece, într-o groapă, deasupra căreia au fost puse lemne, apoi pământ, pentru ca moartea să survină lent, prin asfixiere, fără ca să se verse vreo picătură de sânge.
Orașul Alep a fost cucerit, jefuit și ruinat de oamenii lui Timur Lenk, iar din capetele a 20.000 de locuitori a fost ridicată o piramidă în afara acestuia.
După ce Siria a fost pustiită de oștirile lui Timur Lenk, Bagdadul a fost asediat, cucerit și distrus. Ca semn al biruinței, pe ruinele Bagdadului au fost ridicate o sută douăzeci de piramide, formate din nouăzeci de mii de cranii.
În încheiere vom vorbi despre azteci, care observând că în amurg cerul devine roșu, au conchis că soarele are nevoie de energie de pe pământ pentru a putea răsări a doua zi, altfel pământul va rămâne veșnic întunecat, de aceea au creat o adevărată industrie a morții și a sacrificiului uman, ducând războaie de cucerire doar pentru a lua prizonieri, pe care să-i poată sacrifica. În mentalitatea lor, sângele victimelor era necesar pentru a suplimenta rezervele energetice secătuite ale soarelui. La o singură sărbătoare aztecă erau sacrificați între patruzeci și opt sute de oameni, victimele depășind, într-un an, numărul de o sută de mii. La inaugurarea marelui templu al soarelui din Tenochtitlan, capitala aztecilor, au fost sacrificați, în continuu, de dimineața până seara, între douăzeci de mii și optzeci de mii de captivi. Victimelor li se făcea o incizie în piept, și, încă fiind vii, inima le era smulsă și aruncată spre cer, soarelui, pentru a-l hrăni.
Din exemplele prezentate până acum vedem că fără Dumnezeu omul degenerează, se dezumanizează și se adâncește în prăpastia morții duhovnicești, fiind tot mai mult stăpânit de vrăjmașul, care nu face altceva decât să-și bată joc de el, care de bunăvoie a ieșit de sub ascultarea lui Dumnezeu și a intrat în robia diavolului.
Iubiți fii duhovnicești,
Din ceea ce am auzit până acum ne-am cutremurat cât de mult poate decădea ființa umană. Cu toate acestea, „într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). În același timp, înțelegem pe deplin că nașterea Mântuitorului lumii nu a fost un act de dreptate din partea lui Dumnezeu, fiindcă omul nu ar fi meritat așa ceva, ci unul de profundă iubire. Sfântul Evanghelist Ioan a scris că „întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi și L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4,10), iar Sfântul Apostol Pavel a constatat foarte bine faptul că „Dumnezeu Și-a arătat iubirea față de noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoși” (Romani 5,8).
Cunoscând iubirea lui Dumnezeu ca răspuns la răutatea omenească înțelegem mai bine ca oricând cuvintele îngerilor rostite înaintea păstorilor din Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14).
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
