† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiți credincioși,
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să sărbătorim și în acest an mult așteptatul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, care reprezintă pentru noi toți un prilej de aleasă și sfântă bucurie creștinească pentru că ne amintește și ne descoperă minunea dumnezeiască a întrupării Fiului lui Dumnezeu. De fiecare dată când prăznuim Nașterea Pruncului Iisus, mintea și inima noastră sunt cuprinse de evlavie și uimire în fața minunii care s-a săvârșit în Betleem, de adâncă recunoștință față de Dumnezeu și de Maica Domnului, prin care a venit această negrăită bucurie.
Viața, minunile și propovăduirea Domnului Hristos au fost relatate în paginile Noului Testament, însă dintru început unele dintre faptele și învățăturile Sale au fost răstălmăcite de către unii exegeți neîntăriți duhovnicește, care au fost înșelați de diavolul, de aceea Sfântul Apostol Pavel le-a atras luarea aminte preoților din Efes: „Eu știu bine că după plecarea mea vor intra între voi lupi înverșunați care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învăţături răstălmăcite, ca să-i tragă după ei pe ucenici. Drept aceea, privegheați, aducându-vă aminte că timp de trei ani, noaptea și ziua n-am încetat să vă sfătuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi” (Faptele Apostolilor 20,29-31).
În această situație, Biserica a fost nevoită să-și aprofundeze și să-și formuleze învățătura de credință. Apologeții și scriitorii bisericești ai primelor veacuri creștine, precum și Sfinții Părinți, au alcătuit opere teologice de o însemnătate inestimabilă, dar, urmând exemplul Sfinților Apostoli întruniți în Sinod Apostolic în Ierusalim, au organizat sinoade locale și ecumenice, unde, sub inspirația Sfântului Duh, au stabilit care este învățătura cea adevărata a Bisericii, formulând dogmele acesteia.
În limbaj teologic, dogma este o opinie sau o hotărâre formulată de un sinod, în care Biserica recunoaște conținutul deplin și dezvoltarea ortodoxă a învățăturii apostolice, transmisă fie prin tradiție scrisă, fie prin cea orală. În vocabularul sinoadelor ecumenice, dogma înseamnă expresia sinodală, cu autoritate obligatorie explicită, a credinței Bisericii.
Dogma, în genere, ca definiţie bisericească a misterului revelat, nu poate fi nici substituită, nici izolată şi nici confundată cu celelalte tipuri de enunţuri teologice din sistemul cultic-liturgic al Bisericii, fără profunde implicaţii teologice şi patristice în gândirea şi viaţa Bisericii. Vestind oamenilor pe Dumnezeu în Sine, în fiinţa Sa eternă, dogma nu este nici speculaţie, nici exegeză, nici propovăduire, nici rugăciune de cerere sau mulţumire, ce-L evocă şi invocă lucrarea Sa istorică, ci este corespondentul în adresă umană a ceea ce este doxologia în adresă divină.
Unii dintre creștinii zilelor noastre au impresia că învățătura Bisericii, din moment ce a fost revelată de Dumnezeu, a fost formulată într-un mod facil, fără vreo dezbatere sau opoziție, însă în realitate enunțarea dogmelor a creat frământări majore în sânul Bisericii și chiar a Imperiului Bizantin.
Din multitudinea de exemple în acest sens vom prezenta doar trei. În prima jumătate a secolului al VII-lea, Imperiul Bizantin era frământat în interior de disputele dintre adepții învățăturii Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon și monofiziți, iar granițele sale erau mereu amenințate de atacurile avarilor, perșilor și ale arabilor. Fiind persecutați de către curtea imperială de la Constantinopol, monofiziții, locuitori majoritari ai provinciilor orientale ale Imperiului, au devenit aliații perșilor, folosind convingerile lor religioase drept acoperire pentru tendinţele lor de autonomie. Acest fapt l-a determinat pe împăratul Heraclie (610-641) şi pe colaboratorul său fidel, Patriarhul Serghie al Constantinopolului, să încerce prin orice mijloace să restabilească unitatea religioasă a Imperiului. Patriarhul a pregătit, în acest scop, o formulă hristologică: monoenergismul, conceput pe baza definiţiei Sinodului al IV-lea Ecumenic, a celor două firi ale Mântuitorului într-un singur ipostas, căreia i-a adăugat învățătura unei singure lucrări în Hristos. Monoenergismul era menit să se adreseze atât ortodocșilor cât şi monofiziţilor. Monoenergismul a fost o erezie, care a fost combătută fără drept de replică de către Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Împăratul Heraclie, dorind în continuare să-i aducă în sânul Bisericii Ortodoxe pe monofiziții din Siria și Egipt, căuta o formulă care să permită exprimarea ideii de unitate în persoana lui Hristos, cu scopul de a-i mulțumi pe dizidenți, fără a sacrifica distincția Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon a celor două firi. Întrucât monoenergismul fusese combătut de Sfântul Maxim Mărturisitorul, în anul 638, bazileul a publicat un decret numit Ecthesis, prin care poruncea să se păstreze tăcere asupra unei lucrări sau două în Iisus Hristos, dispunând ca toți locuitorii Imperiului să mărturisească o singură voință în El. Astfel, decretul imperial din 638 a marcat trecerea de la monoenergism la monotelism.
Despre cele două erezii vom vorbi ceva mai jos.
În veacul al VIII-lea, împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-741) a declanşat o prigoană cruntă împotriva celor ce se închinau sfintelor icoane, în care au fost profanate şi distruse multe icoane, ca şi lăcaşurile de cult ce le adăposteau, iar numeroși călugări, apărători ai icoanelor, au fost schingiuiţi, alungaţi din mănăstiri şi chiar omorâţi. Mănăstirile au fost jefuite, iar pământurile şi bunurile lor confiscate.
Urmaşul împăratului Leon al III-lea Isaurul, Constantin al V-lea Copronimul (741-775), a fost un iconoclast mult mai înverşunat decât tatăl său. În timpul acestuia, persecuţiile împotriva cinstitorilor sfintelor icoane au devenit deosebit de crude. Persecutorii s-au încrâncenat mai ales împotriva monahilor, pe care Constantin Copronimul îi numea „idolatri şi închinători ai întunericului”. Călugării erau forţaţi să încalce voturile monahale, li se zdrobea capul deasupra unei icoane, erau cusuţi în saci şi înecaţi în mare, iar mâinile monahilor care pictau icoane erau arse.
Noi, ortodocșii de astăzi, avem operele Sfinților Părinți traduse în limbile moderne, la fel și hotărârile sinoadelor ecumenice și ale celor locale, precum și ample tratate de teologie, de aceea avem explicată în cele mai mici detalii învățătura de credință a Bisericii, însă în primele veacuri creștine aceasta nu era formulată, de aceea numeroși interpreți ai Sfintei Scripturi s-au rătăcit în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu.
Gnosticismul, care a cunoscut un impresionant destin în istoria religioasă şi culturală a umanităţii, prelungindu-se până târziu în Evul mediu (sub forma marcionismului, maniheismului, bogomilismului şi catarismului), a reprezentat cea dintâi şi cea mai periculoasă erezie creştină, cea mai enigmatică şi cea mai fascinantă din cele ivite de-a lungul istoriei Bisericii. Chiar dacă nu s-a putut impune ca religie în mod durabil, gnosticismul a cunoscut infiltrări şi răbufniri periodice în istoria spirituală şi culturală a Europei, reminiscenţele sale putând fi detectate în teozofia lui Jakob Böhme (1575-1624), în poezia şi filozofia germană a secolului al XIX-lea, şi până în psihologia abisală a lui Carl Gustav Jung (1875-1961).
Întrucât astăzi prăznuim Crăciunul, în cele ce urmează vom prezenta unele dintre cele mai răspândite învățături greșite legate de persoana sau cele două firi ale Domnului Hristos, pentru ca noi, cei ancorați în adevărurile de credință ale Bisericii, să conștientizăm cât de mult poate întuneca vrăjmașul mințile oamenilor lipsiți de discernământ și cât pot rătăci aceștia calea adevărului, însă le vom și combate cu argumente din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți ai Bisericii.
În concepția iudeo-creştinilor eretici (nazorei, ebioniţi și elchesaiţi), Domnul nostru Iisus Hristos era un simplu om, fiul lui Iosif şi al Mariei.
Pentru arieni (adepții preotului Arie din Alexandria), Fiul lui Dumnezeu nu este de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, fiind prima creaţie a Tatălui, pentru că Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, în consecință, Fiul este inferior Tatălui. În concepția lui Arie, înainte de a-L crea pe Fiul, Dumnezeu nu a fost Tată.
Apolinarismul (idee eretică susținută de episcopul Apolinarie de Laodiceea) nega prezenţa unui suflet uman în Iisus Hristos. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el însuşi, are nevoie de un principiu animator, pe care îl joacă sufletul, însă în cazul lui Iisus, sufletul Său a fost înlocuit de Logosul divin numit Hristos. Astfel, Iisus nu a avut suflet raţional, minte şi voinţă.
Conform nestorianismului (erezie concepută de Patriarhul Nestor al Constantinopolului), în Iisus Hristos nu ar exista numai două firi, cea umană și cea dumnezeiască, ci și două persoane: una umană (omul Iisus) şi una divină (Cuvântul, Hristos), pentru că Fiul lui Dumnezeu nu a fost om cu adevărat, ci a locuit în omul Iisus, ca într-un templu.
Monofizitismul (conceput de monahul Eutihie din Constantinopol) nu făcea distincție între persoană (ipostas) și natură (fire), afirmând că Iisus Hristos nu are decât o singură fire, cea divină, care a absorbit-o pe cea umană.
În Sfânta Scriptură însă citim că „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,1-2; 14 și 18). „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem” (I Ioan 4,9). Sfântul Apostol Pavel ne atrage şi el atenţia: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,8-9).
Sfinții Părinți ai Bisericii au lămurit că natura sau firea nu are existenţă proprie, ci apare întotdeauna personalizată. Aşadar, natura nu există decât prin persoane, şi fiecare persoană îşi posedă natura pe deplin. Fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi deţine deplinătatea naturii dumnezeieşti, aşa cum fiecare persoană umană posedă plinătatea naturii umane. Natura este aceeaşi la toţi oamenii, însă persoanele sunt nenumărate, fiecare dintre ele fiind unică şi de neînlocuit. În momentul zămislirii în pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria, Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat în persoana Lui, alături de firea dumnezeiască, natura omenească luată din Sfânta Fecioară, iar El S-a născut din Preacurata ca persoană, iar nu ca natură, pentru că întotdeauna natura este concretizată în ipostas. Astfel, în Domnul Hristos există două naturi sau firi (cea dumnezeiască şi cea omenească), dar o singură persoană, aceea a Fiului lui Dumnezeu făcut om.
Pe scurt, Domnul Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în persoana cea una a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ca Dumnezeu, S-a născut din veci din Tatăl, iar ca om, S-a născut la plinirea vremii din Sfânta Fecioară Maria, după cum mărturisim și în Simbolul Credinței că El este „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om”.
Cele două firi sau naturi ale Domnului Hristos (dumnezeiască și omenească) sunt unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
În opinia adopțianiștilor, Domnul Hristos a fost un simplu om, însă pentru evlavia Lui a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu al Său în momentul botezului din râul Iordan. În urma botezului, Iisus Hristos ar fi primit în trup Logosul divin.
Această învățătură eretică este combătută de citatele scripturistice prezentate până acum, dar și de afirmațiile Mântuitorului din timpul activității Sale publice: „Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10,30). „Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl” (Ioan 30,38). „Iisus le-a zis iudeilor: «Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez». Deci pentru aceasta căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5,17-18).
Pentru docheți Domnul Hristos nu s-a întrupat cu adevărat, ci trupul Său văzut de oameni a fost doar o părere, o iluzie. Adepții acestei învățături eretice negau astfel umanitatea Domnului Hristos.
Sfânta Scriptură însă ne învaţă că „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei 3,16), deci Iisus Hristos şi-a asumat trup, asemenea nouă. Sfântul Ioan Evanghelistul ne atrage atenţia: „Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; unul ca acesta este amăgitorul şi Antihristul” (II Ioan 1,7). „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume. În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh care nu-L mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist” (I Ioan 4,1-3).
Modaliștii ori sabelienii (reprezentați de Noet din Smirna, de Praxeas şi mai cu seamă de Sabelie) susțineau că Iisus Hristos nu este om, ci Dumnezeu adevărat, dar El este însăşi persoana Tatălui manifestată ca Fiu; prin urmare, în Dumnezeu există un singur ipostas divin care a jucat trei roluri sau și-a asumat trei măşti succesive în etapele istoriei mântuirii: în Vechiul Testament ca Tată (care a creat lumea materială şi a dat legea mozaică), în Noul Testament ca Fiu (care a mântuit lumea) și în epoca Bisericii ca Duhul Sfânt.
Montanismul avea în centru persoana Duhului Sfânt, opusă Fiului, Domnul Hristos fiind practic substituit cu Duhul, care era de genul feminin, fiind chiar interpretat ca „fiică a Sionului” (o curioasă anticipare a teologiilor feministe actuale).
În Sfânta Scriptură sunt menționate momente în care a lucrat doar o persoană a Sfintei Treimi, dar și toate împreună, ceea ce desființează aceste erezii.
Astfel, la Buna Vestire, Sfântul Arhanghel Gavriil i-a spus Sfintei Fecioare Maria: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1,35).
După ce Domnul Hristos a fost botezat în râul Iordan, „a ieşit îndată din apă, şi iată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, glas din ceruri grăind: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!»” (Matei 3,16-17). „După ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul și Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel; și s-a făcut glas din cer: «Tu ești Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit»” (Luca 3,21-22). „Și Ioan a mărturisit, zicând: «Am văzut Duhul ca pe un porumbel din cer pogorându-Se și cum a rămas peste El»” (Ioan 1,32), deci după botez Sfântul Duh nu S-a îndepărtat de Domnul Hristos, fiindcă Sfântul Evanghelist Marcu a scris că „îndată Duhul L-a scos în pustie” (Marcu 1,12), unde a fost ispitit de Satana. După ce Mântuitorul l-a biruit pe vrăjmașul în pustia Carantaniei, Sfântul Duh era cu El, pentru că Sfântul Evanghelist Luca a afirmat că „Iisus S-a întors cu puterea Duhului în Galileea; şi vestea despre El a ieşit în tot ţinutul dimprejur” (Luca 4,14).
Mântuitorul „i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a dus într-un munte înalt; și S-a schimbat la față înaintea lor. Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, așa cum înălbitorul nu poate înălbi pe pământ. Și Ilie li s-a arătat împreună cu Moise; și vorbeau cu Iisus. Și răspunzând Petru, I-a zis lui Iisus: «Învățătorule, bine ne este să fim aici; să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una». Că nu știa ce să spună, fiindcă erau înspăimântați. Și s-a făcut un nor care-i umbrea; și din nor a venit un glas, zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați!»” (Marcu 9,2-7). Pe Muntele Taborului Dumnezeu Tatăl a grăit, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a schimbat la față, iar Sfinții Părinți spun că norul din care a grăit Dumnezeu Tatăl era Sfântul Duh.
La moartea Sa cu trupul pe cruce, Domnul Hristos I-a zis lui Dumnezeu Tatăl: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23,46).
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a scris că „Trei sunt Cei ce mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh; și Aceștia Trei Una sunt” (I Ioan 5,7), una ca ființă, dar trei ca persoane.
După cum am menționat mai înainte, monoenergismul și monotelismul au fost două învățături eretice promovate de împăratul bizantin Heraclie.
Monoenergismul susținea că în Iisus Hristos nu există o lucrare a firii omenești. De aici rezultă că mântuirea se realizează numai prin lucrarea lui Dumnezeu, omul fiind redus la o marionetă în mâna lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a respins această erezie, afirmând că omenitatea adevărată, adică păstrată nealterată în forma sa deplină, nu există decât acolo unde activează şi o lucrare sau o mişcare firească şi reală. Nu există nicio fire lipsită de lucrare, pentru că existenţa unei firi este manifestată de puterea, mişcarea sau lucrarea sa naturală. Nicio fire nu poate exista în afara lucrării sale, ea nu există decât în sau prin lucrarea sa constitutivă. Acolo unde nu există o lucrare conformă firii, nici fire nu există. Motivul constă în faptul că lucrarea, prin creaţie, este imanentă firii, îi este intrinsecă şi izvorăște din creația însăşi. Lucrarea naturală este o caracteristică înnăscută a firii, pe care o structurează, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Lucrarea face parte din raţiunile pe care Dumnezeu le-a sădit în fire prin actul creator. Fiind rațiunea naturii, adică principiul esenţial şi constitutiv al fiinţei, lucrarea constituie, prin urmare, definiţia ontologică a naturii. Firea se manifestă primordial şi în mod direct prin lucrarea sa. Lipsa lucrării naturale a unei fiinţe postulează şi inexistenţa acesteia, pentru că existenţa unei naturi implică existenţa unei lucrări care îi aparţine în mod firesc. Firea nu poate exista, nici nu poate fi cunoscută în afara lucrării sale firești. O fire fără lucrare este contradictorie în sine, un nonsens.
Monotelismul afirma că în Iisus Hristos a existat o singură voință, cea dumnezeiască.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a combătut și această învățătură eretică, afirmând că o fire lipsită de voinţă, în calitate de atribut esenţial sau de proprietate firească indispensabilă, îşi pierde calitatea sa de fire. Nu există fire omenească fără voinţă, pentru că aceasta este o însușire naturală care susţine calităţile aparţinătoare firii. Fire lipsită de voință nu există, cele două fiind inseparabile. Negarea unei voinţe care aparţine în mod esenţial firii duce, în consecință, la dispariţia sau cel puţin la diminuarea firii respective.
La cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, care a avut loc la Constantinopol, în anii 680-681, a fost recunoscut faptul că în Domnul nostru Iisus Hristos există două voințe naturale și două lucrări naturale, firea omenească având voința ei proprie, care se supune de bunăvoie voinței dumnezeiești, fiind pe deplin îndumnezeită.
Iubiți fii duhovnicești,
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este un mister mai presus de mintea omenească, pe care Biserica l-a numit „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” și despre care Sfântul Apostol Pavel a scris: „Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3,16), de aceea una dintre înșelătoriile diavolului este aceea de a-i abate pe credincioși de la credința cea adevărată.
Amăgitori de la dreapta credință au fost și vor mai exista cât va fi lumea, noi însă avem datoria de a păstra această credință nealterată, de aceea Sfântul Apostol Petru ne-a atras luarea aminte: „Au fost în popor și profeți mincinoși, după cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura erezii pierzătoare și, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce loruși grabnică pieire” (II Petru 2,1). Sfântul Ioan Evanghelistul a scris și el „că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; unul ca acesta este amăgitorul și antihristul” (II Ioan 1,7), de aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Vă rog, fraților, să vă păziți de cei care fac dezbinări și poticniri împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Feriți-vă de ei” (Romani 16,17).
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
PS Petroniu – Pastorală la Nașterea Domnului, 2023
