† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiți credincioși,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou mărețul praznic al Crăciunului sau nașterea Pruncului Iisus din pântecele preacurat al Maicii Sale.
Dacă după crearea lumii Dumnezeu l-a adus în existență pe om, la „plinirea vremii” Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca prin intermediul acestuia să se unească cu întreaga creatură, a cărei sinteză este omul, el fiind format din suflet spiritual și trup material.
Datorită rolului său aparte în lume, omul a primit de la început daruri de excepție din partea lui Dumnezeu, care a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ! Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul»” (Facere 1,26-28).
Această stăpânire a primit-o omul prin învestire din partea lui Dumnezeu, încât nu poate fi considerat stăpân absolut, deoarece Acesta este numai Dumnezeu, şi nici definitiv, deoarece stăpânirea este exercitată de către om numai câtă vreme se află în comuniune cu Dumnezeu.
Simbolul stăpânirii îl constituie faptul că omul a fost chemat să dea nume tuturor animalelor pământului şi păsărilor cerului, pentru că „Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului” (Facere 2,19-20). Când omul a numit animalele și păsările, în rai, el s-a dovedit nu doar stăpân al lumii văzute, ci și colaborator și continuator al lui Dumnezeu la opera creaţiei.
Stăpânirea omului asupra lumii și a viețuitoarelor din ea se exercită prin raţiune. Dacă în ceea ce privește constituția trupului, omul le este inferior animalelor, care îi sunt superioare în privința puterii şi a agilității, prin raţiune omul suplineşte aceste lipsuri şi se impune asupra lor.
Poziţia deosebită a omului în lume se datorează iubirii lui Dumnezeu față de om şi nu aptitudinilor acestuia. Din întreaga lume materială numai omul poartă chipul Creatorului, iar prin el lumea Îl cinsteşte pe Stăpânul tuturor, precum poporul îl cinsteşte pe rege prin imaginea acestuia.
Ca și chip al lui Dumnezeu, omul este expresia celei mai înalte valori care există în lume. Această valoare se manifestă prin forţa minţii sale, prin stăpânirea asupra lumii şi prin efortul virtuţilor sale de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
Din tot ceea ce a creat Dumnezeu Și-a imprimat chipul numai în îngeri şi în oameni, însă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu mai mult decât îngerii, pentru că acesta stăpâneşte, fiindcă Dumnezeu i-a dat stăpânirea pământului întreg și a viețuitoarelor şi el are darul creator cum nu-l au îngerii, dar şi misiunea grea de a spiritualiza lumea văzută. În fiinţa noastră, după chip, omul le este superior îngerilor, dar prin asemănare le este inferior.
Crearea omului după chipul lui Dumnezeu nu se referă numai la suflet, ci şi la trupul acestuia. Sfântul Grigorie Palama referă calitatea de chip şi la trup, întrucât identifică chipul cu omul întreg, iar omul este constituit din trup şi suflet. Numele de om nu se aplică sufletului sau trupului în mod separat, ci la amândouă împreună, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu. Adică nicio componentă a omului nu are calitatea de chip în mod separat, ci numai întrucât omul întreg se manifestă prin fiecare parte şi funcţie. Fiecare facultate a spiritului uman reflectă chipul, dar chipul este în mod esenţial întregul uman (suflet şi trup) centrat pe spiritual, al cărui caracter propriu este să se depăşească pentru a se arunca în oceanul infinit al dumnezeirii, ca să găsească acolo alinarea nostalgiei sale.
Starea primordială a omului era ideală pentru realizarea scopului său, dar nu desăvârşită, altfel ar fi de neînţeles căderea în păcat. Scopul omului consta în desăvârşirea aptitudinilor proprii şi dobândirea unei stări morale armonioase, adică asemănarea cu Dumnezeu prin virtute. Acest parcurs ascendent al asemănării cu Dumnezeu a fost întrerupt prin păcat, datorită căruia chipul lui Dumnezeu din om s-a întunecat şi a slăbit, dar iubirea lui Dumnezeu faţă de om a rămas neschimbată, continuând să-i poarte de grijă, până când l-a aşezat de-a dreapta Lui.
În Sfânta Scriptură citim: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere 1,26). Aşadar, potrivit planului Sfintei Treimi, omul nu trebuie să fie făcut doar după chipul Creatorului său, ci şi după asemănarea Lui: el trebuie să fie asemănător lui Dumnezeu. Dar, în cartea Facerii, descrierea actului creator îndeplinit nu mai menţionează asemănarea, pentru că citim în continuare: „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facere 1,27) sau: „Când l-a făcut Dumnezeu pe Adam, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facere 5,1). S-ar putea spune că textul insistă asupra cuvântului „chip”, aşa încât absenţa cuvântului „asemănare” devine şi mai frapantă. Semnificaţia relatării biblice despre planul Sfintei Treimi de a crea omul „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este înțeleasă de Sfinţii Părinţi în sensul că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, este chemat la realizarea asemănării cu Dumnezeu. A fi „după chipul lui Dumnezeu” înseamnă a avea posibilitatea de a câştiga această asemănare. Altfel spus, omul are ca sarcină dinamică realizarea asemănării cu Dumnezeu.
Omul este chip real al lui Dumnezeu prin creaţia divină și este asemănarea posibilă a lui Dumnezeu. Nu depinde de om să poarte chipul lui Dumnezeu, fiindcă acest chip este un dat în făptura lui, dar depinde de el să se asemene sau nu cu Dumnezeu, şi această posibilitate stă în libertatea voinţei lui.
Prin căderea în păcat, chipul lui Dumnezeu în om nu a dispărut cu totul. Prin păcat nu s-a pierdut chipul, dar s-a oprit procesul asemănării cu Dumnezeu, pentru că chipul este un dat, pe când asemănarea implică deja devenirea morală.
Chipul este un dat ființial, ontologic, primit de la Dumnezeu, pe care îl poartă toţi oamenii, indiferent de starea lor morală. Asemănarea cu Dumnezeu este tot un dat de sus, care implică însă efortul nostru. Asemănarea cu Dumnezeu însă nu se dobândeşte numai prin imitarea naturală a lui Dumnezeu, ci şi din puterea Duhului. A fost nevoie de o singură voinţă (cea dumnezeiască) pentru creaţie, dar este nevoie de două pentru îndumnezeire. A fost necesară o singură voinţă pentru a aduce la existenţă chipul, dar este nevoie de două voințe pentru a face chipul asemănare.
„După chipul” îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale, dar „după asemănarea” o au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce Îl imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât le este cu putinţă oamenilor. Nu este vorba însă de o imitare exterioară a lui Dumnezeu, pentru că asemănarea se realizează și se menţine prin participare la Dumnezeu, nu prin simpla imitare. A fi asemenea cu Dumnezeu cel infinit înseamnă a fi unit cu El, a-L avea întipărit real în sinea indefinită. Chipul lui Dumnezeu nu este purtat numai printr-o imitare de la distanţă a Lui, ci prin prezenţa Lui lucrătoare în om, pentru că chipul cere relaţia cu modelul.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde să ajungă la asemănarea cu El. Întrucât Dumnezeu este activitate creatoare şi permanentă, omul trebuie să devină şi el activitate creatoare şi permanentă. Astfel, strădaniile îi devin inerente omului, chipul lui Dumnezeu, şi un imperativ pentru a ajunge prin silință la asemănarea cu Dumnezeu, ceea ce nu se poate realiza deplin decât prin eforturi continui şi progrese mereu depăşite din partea lui. Chipul lui Dumnezeu din om nu este, deci, un element magic, mitic, ci ansamblul celor mai alese puteri ale spiritului, impregnate de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi încălzite fără încetare de har şi de dorinţa de autodepăşire, până la realizarea desăvârşirii omului, adică până la asemănarea sa cu Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii îl prezintă pe om drept coroana creaţiei sau încununarea acesteia. Rolul deosebit al omului în creaţie se observă prin aceea că toate au fost create de Dumnezeu prin cuvânt. Astfel, în cartea Facerii citim că: „A zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină. Și a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul fiinţe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor». Şi a fost aşa” (Facere 1,3 și 1,24). Pe om însă, „Domnul Dumnezeu l-a zidit din ţărână luată din pământ, şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2,7).
De asemenea, dintre toate creaturile, numai omul a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinţă îndoită, având trup şi suflet. Omul este o fiinţă compusă din două elemente, el fiind legătura şi hotarul a două lumi, a celei materiale şi a celei spirituale, a celei trecătoare şi a celei veşnice. Chiar dacă prin trup aparţine lumii materiale şi animale, guvernată de legea oarbă a instinctelor, prin elementul spiritual din el o depăşeşte şi o stăpâneşte, iar în trup poate să păstreze nealterată nobleţea sufletului şi să participe la viaţa cerească.
Între celelalte creaturi omul este „mare şi minunat” şi în faţa lui Dumnezeu mai cinstit decât toată creaţia. Valoarea lui deosebită se reflectă în poziţia excepţională pe care o ocupă în raport cu celelalte creaturi, în modul în care a fost creat şi în purtarea de grijă deosebită pe care Dumnezeu i-o arată în toate clipele vieţii sale, prin care îl înalţă din poziţia de creatură modestă până la tronul Creatorului. Omul a fost aşezat de la început în centrul creaţiei, al cărei sens şi istorie le determină. Întreaga lume dobândește sens datorită omului. Fără om creaţia ar fi rămas incompletă, lipsită de valoare şi de neînțeles.
Lumea aceasta este gătită ca un palat pentru omul, împăratul, ce avea să apară după aceea, pentru a stăpâni şi a întregi creaţia, căci toată lumea aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru el. Scopul lumii nu se găseşte în sine; ci ea a fost creată pentru om, iar omul pentru Dumnezeu.
Creaţia întreagă s-a constituit într-o scară pregătită în vederea apariţiei omului şi câmpul lui de acţiune în continuare. Această legătură a creat o solidaritate între scopul omului şi al lumii şi permite participarea materiei la fericirea sau nefericirea omului. Câtă vreme omul era încununat cu slavă şi cu cinste, întreaga creaţie şi-a păstrat strălucirea. Când omul a fost pedepsit ca rob nevrednic şi nerecunoscător, întreaga natură a fost părtașă la soarta lui, devenind stricăcioasă.
Dumnezeu pentru om a creat cerul, marea, pământul, aerul, şi toate cele din ele, animalele, plantele şi seminţele, pentru el au fost create soarele şi stelele, pentru el căile lunii şi munţii, pentru el ziua şi noaptea, pentru el toate cele văzute. Chiar şi lucrurile nefolositoare la prima vedere, precum animalele sălbatice şi copacii neroditori, au un rol bine determinat în slujba omului. Omul a fost creat ultimul ca o încoronare a întregii opere, ca şi cap, fiind aşezat în lume ca într-un palat împărătesc.
Întreaga creaţie materială a fost adusă în existență pentru om, de aceea prima notă caracteristică a raportului dintre lumea materială şi om este că el n-a venit într-o lume străină şi ostilă, ci într-una făcută pentru el. Armonia dintre lume şi om nu este rezultatul unei întâmplări sau al unei forţe oarbe, ci opera iubirii, a voinţei Creatorului. De aceea omul a fost creat ultimul, nu pentru că ar fi ultima dintre fiinţe. Nu trebuie oare să fie terminat întâi palatul pentru ca împăratul să poată intra în el? Lumea materială a fost destinată hrănirii noastre. Ea este ca o doică a unui copil de împărat, pentru că toate au fost făcute spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul nostru. Astfel, lumea îşi dobândeşte raţiunea numai prin om, care-i este necesar. Dar chiar conferindu-i omului această putere imensă, Dumnezeu rămâne totuşi Stăpânul Universului, în faţa căruia omul nu se poate sustrage. Acest fapt reiese din opreliştea impusă lui Adam asupra unui pom din rai.
Cu toate că Adam și Eva au primit atât de mari daruri și cinste din partea Creatorului lor, când vrăjmașul i-a ispitit aceștia au încălcat porunca lui Dumnezeu, motiv pentru care au fost alungați din rai, însă nu fără nicio urmă de nădejde, ci cu promisiunea unui Izbăvitor.
Când lumea a fost pregătită să-și primească Mântuitorul, Însuși Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, din pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria, fiindcă „într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul” (Ioan 3,16-17).
Dacă la crearea lumii s-a demonstrat atotputernicia lui Dumnezeu, la întruparea Fiului Său, care constituie o creare din nou, s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Evanghelistul a scris în acest sens: „Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem prin El. Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4,9-10).
Însuşi Fiul lui Dumnezeu, prin care a fost creată lumea, pentru că „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1,3) S-a făcut om, pentru a putea reface calea întreruptă spre asemănarea cu Dumnezeu a chipului Său din om. Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să fie făcut fiu al lui Dumnezeu. Rămânând ceea ce era, Fiul lui Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea omenească, având unite, în ipostasul Lui divino-uman, cele două firi, dumnezeiască şi omenească, în mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărțit și nedespărţit.
Asumându-Și firea omenească de la început, Fiul lui Dumnezeu întrupat a cuprins şi a înnoit, a recapitulat şi a restabilit în Sine întreaga umanitate, făcându-Se noul Adam, noul strămoş. Deci, prin participarea la firea omenească, între oameni şi Domnul Hristos se creează o unitate de nedespărţit, este alcătuit un trup, al cărui cap este Mântuitorul, iar membre sunt oamenii. În acest nou edificiu, unde toţi sunt în Hristos şi El în toţi, spaţiul şi timpul sunt desființate, astfel încât şi oamenii sunt uniți în mod tainic între ei. Pentru a face mai concretă această unire, Domnul Hristos se împărtășește oamenilor sub chipul Sfintei Euharistii, spre a fi mâncat. Ca urmare a unirii cu Domnul Hristos, oamenii primesc, prin har, ceea ce El are prin fire. În Biserică Domnul Hristos este capul, noi suntem trupul, El este viţa, noi suntem mlădiţele, El este Întâiul-născut, noi suntem fraţii, El este moştenitorul, noi suntem împreună moştenitori, El este viaţa, noi suntem vii, El este învierea, noi suntem înviaţi.
Vorbind despre efectele întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel a scris: „Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte! În felul acesta, tu nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4,4-7).
Nu toți oamenii care s-au născut în lume în urma activității publice a Domnului Hristos sunt fii ai lui Dumnezeu prin har, de vreme ce, după învierea Sa din morți, Mântuitorul le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi” (Matei 28,18-20 și Marcu 16,16).
Apostolul neamurilor a menționat într-una din epistolele sale condiția prin care oamenii devin fii ai lui Dumnezeu, când le-a scris galatenilor: „Toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască; pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3,26-28).
Adresându-se celor care cred în Domnul Hristos și au fost botezați în numele Sfintei Treimi, același Apostol le prezintă încă o condiție pentru a fi moştenitori ai lui Dumnezeu, atunci când le scrie: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă într-adevăr pătimim împreună cu El, pentru ca împreună cu El să ne şi slăvim” (Romani 8,16-17).
Din aceste cuvinte înțelegem că simpla noastră apartenență la Biserică nu ne face fii ai lui Dumnezeu după har și moștenitori ai împărăției cerurilor, ci pentru aceasta noi trebuie să urmăm pilda Domnului Hristos, care nu a păcătuit și a săvârșit nenumărate fapte bune. Mântuitorul Însuși a afirmat în acest sens: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7,21).
Dintre darurile oferite omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, unii Sfinți Părinți, printre care și Sfântul Ioan Gură de Aur, evidențiază în mod deosebit înfierea prin har, căci Tatăl Fiului lui Dumnezeu devine Tatăl oamenilor, moştenirea cerurilor se împarte între fraţi şi în viaţa omenească pătrunde viaţa cerească.
Cu toate că întruparea Fiului lui Dumnezeu, cu toate consecințele ei, a avut loc la plinirea vremii, aceasta a fost plănuită de Dumnezeu din veșnicie. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce întru Hristos ne-a binecuvântat întru cele cereşti cu toată binecuvântarea duhovnicească. Într-acest chip ne-a şi ales întru El mai-nainte de întemeierea lumii, pentru ca întru iubire să fim în faţa Lui sfinţi şi fără prihană mai dinainte rânduindu-ne ca, după buna socotinţă a voii Sale, întru El prin Iisus Hristos să ne înfieze spre lauda slavei harului Său cu care ne-a dăruit întru Cel-Iubit” (Efeseni 1,3-6).
Omul este o creatură care a primit porunca să devină dumnezeu, conform celor afirmate de Domnul prin gura psalmistului: „Eu am zis, dumnezei sunteţi” (Psalmul 81,6). Destinaţia omului este aceea de a deveni dumnezeu prin asemănare şi prin participare. Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: „Eu sunt om prin natură şi dumnezeu prin har”. Sfinţii se fac dumnezei prin lucrarea cu voia, iar în împărăția cerurilor va fi Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, Cel prin fire Dumnezeu, în mijlocul celor prin lucrare. Prin îndumnezeire, omul devine tot mai asemenea cu Dumnezeu, fără să se identifice cu El. Omul va înainta în veci în „asemănarea” cu Dumnezeu, în unirea tot mai deplină cu El, dar niciodată nu va ajunge până la identificarea cu Dumnezeu, încât să fie el izvorul harului şi al îndumnezeirii. Aceasta distinge asemănarea de identitate, ori calitatea de dumnezeu prin har de Dumnezeu prin natură sau fiinţă. În starea de îndumnezeire din împărăţia cerurilor nu mai sunt active puterile naturale ale omului, pentru că acolo lucrează numai harul lui Dumnezeu. Demn de remarcat este faptul că îndumnezeirea nu este rezervată doar sufletului, ci ea vizează şi trupul omului, aşa cum a dovedit strălucirea trupească a Domnului Hristos pe Tabor.
Iubiți fii duhovnicești,
Din cele prezentate până acum am văzut că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, l-a așezat stăpân al lumii văzute, după ce acesta a căzut în păcat l-a mântuit și l-a înfiat, făcându-l moștenitor al împărăției cerurilor, ținta finală a omului fiind îndumnezeirea.
De vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe pentru noi, oamenii, iar Fiul Lui a venit în lume, făcându-Se om, datori suntem și noi să conlucrăm cu Dumnezeu, împlinindu-I poruncile, prin săvârșirea de fapte bune și ferirea de păcat, pentru că doar în acest mod ne lucrăm propria mântuire și ne gătim loc în împărăția cerurilor.
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
