† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţi credincioşi,
Hristos a înviat!
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!” (Psalmul 117,24), grăieşte psalmistul David, iar aceste cuvinte au fost preluate în cultul Bisericii, fiind rostite atât în noaptea Sfintelor Paşti, cât şi pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, la începutul Sfintei Liturghii, când preotul înconjoară şi tămâiază Sfânta Masă, exprimând, prin aceasta, bucuria întregii comunităţi creştine pentru biruinţa vieţii asupra morţii.
Cu toate că Domnul Hristos a fost arestat, condamnat la moarte şi răstignit pe neaşteptate, El nu a fost luat prin surprindere de evenimentele petrecute în Ierusalim, pentru că a suferit moartea de bunăvoie, iar în decursul activităţii Sale publice şi-a anunţat de mai multe ori patimile şi învierea, pentru a-i pregăti pe Sfinţii Apostoli în vederea celor ce se vor petrece cu El.
Astfel, înaintea schimbării la faţă în Muntele Taborului, „Iisus a început să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Şi Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească, zicându-I: «Fie-ţi milă de Tine, Doamne! Asta să nu Ţi se întâmple!». Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: «Mergi înapoia Mea, Satano! Piatră de poticnire Îmi eşti, că nu le cugeţi pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!»” (Matei 16,21-23).
Sfântul Evanghelist Matei scrie despre a doua vestire a patimilor că, „întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus ucenicilor Săi: «Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia»” (Matei 17,22-23).
La cea de-a treia anunţare a patimilor, Domnul Hristos le prezintă Sfinţilor Apostoli cu lux de amănunte cele ce I se vor întâmpla, spunându-le: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi a cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da pe mâna păgânilor şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10,33-34).
Chiar şi conducătorii evreilor ştiau că Domnul Hristos îşi vestise patimile şi învierea, pentru că după ce trupul Mântuitorului a murit pe cruce şi a fost îngropat, „arhiereii şi fariseii s-au adunat la Pilat, zicând: «Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus încă de pe când era în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie ţinut sub pază până a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui, să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi; şi să fie rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi». Pilat le-a zis: «Aveţi strajă; mergeţi şi păziţi-l cum ştiţi». Iar ei, ducându-se, au pecetluit piatra şi au întărit cu strajă paza mormântului” (Matei 27,62-66).
Domnul Hristos a acceptat, de bunăvoie, arestarea şi condamnarea Sa la moarte, pentru că Îşi încheiase misiunea de Mântuitor al lumii, după cum I-a mărturisit lui Dumnezeu Tatăl în timpul rugăciunii din Ghetsimani, după Cina cea de Taină: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,4-5).
Când agonia Domnului Hristos pe cruce s-a încheiat, Acesta „a zis: «Săvârşitu-s-a!». Şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat, şi ieşind din morminte după învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei care-L păzeau pe Iisus împreună cu el, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!»” (Ioan 19,30 şi Matei 27,51-54). Din ultimele cuvinte rostite de Mântuitorul pe cruce constatăm că opera de răscumpărare a lumii, care a început odată cu naşterea Lui ca om din Sfânta Fecioară Maria, a culminat prin moartea Sa pe cruce.
În urma morţii Domnului Hristos, trupul Acestuia a rămas pe cruce, iar sufletul I-a coborât la iad, pentru a elibera de acolo sufletele drepţilor Vechiului Testament.
Moartea Mântuitorului pe cruce este manifestarea iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu faţă de om, pentru „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr-Însul. Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan 3,16-17 şi I Ioan 4,9-10).
Moartea Domnului Hristos făcea parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi de biruire a Satanei, fiindcă „pentru aceasta S-a arătat în lume Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).
Moartea Mântuitorului a avut mai multe scopuri.
Întrucât în Grădina Edenului Adam şi Eva s-au lăsat amăgiţi de cuvintele diavolului, căzând în neascultare faţă de Dumnezeu, primul scop al jertfei Domnului Hristos pe cruce a fost acela al împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens că Domnul Hristos a murit pentru oameni, ca „prin cruce să-i împace cu Dumnezeu” (Efeseni 2,16), fiindcă noi „avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Romani 5,1).
Prin neascultarea faţă de Dumnezeu, oamenii au intrat de bunăvoie în robia diavolului, tiran de neînvins, care ne stăpânea după legea celui mai tare. Apostolul neamurilor a afirmat că Mântuitorul a murit pe cruce, „pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2,14), realizându-se prin aceasta cel de-al doilea scop al jertfei Domnului Hristos.
Prin biruirea diavolului a fost şters zapisul prin care acesta ne ţinea în robie. Sfântul Apostol Pavel le-a scris în acest sens colosenilor: „Iar pe voi, cei ce eraţi morţi în greşelile voastre şi în netăierea împrejur a trupului vostru, Iisus v-a făcut vii împreună cu El, iertându-vă toate greşelile, ştergând zapisul ce era asupra noastră, potrivnic nouă prin opreliştile lui, pe care ni l-a luat din cale pironindu-l pe cruce; prin care a biruit începătoriile şi stăpâniile” (Coloseni 2,13-15).
Cel de-al treilea scop al morţii Mântuitorului pe cruce a fost restaurarea firii umane căzute şi alterate de păcat. Astfel, în cartea profetului Isaia citim că Domnul Hristos „a purtat păcatele noastre şi pentru noi a răbdat durere. Şi noi socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri şi necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,4-5). Sfântul Apostol Petru reia cele afirmate de „Evanghelistul Vechiului Testament”, spunând că Mântuitorul „a purtat în trupul Său păcatele noastre, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; El, cu a Cărui rană v-aţi vindecat” (I Petru 2,24). Sfântul Vasile cel Mare a scris şi el că „toate au fost create de Dumnezeu Cuvântul, Care S-a întrupat pentru ca prin jertfa Sa pe cruce să recreeze umanitatea decăzută”. De asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a afirmat că „scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului şi, prin intermediul acestuia, a întregului univers. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi Învierea Sa, natura umană a fost smulsă de sub puterea păcatului şi a morţii, care erau urmarea căderii în păcat. Mişcarea prin care lumea se îndrepta spre pierzanie a fost oprită de Dumnezeu Însuşi şi întoarsă spre scopul său iniţial. Firea omenească a fost ridicată din propria decădere şi eliberată din robia păcatului. Ea a fost vindecată de rănile cauzate de păcat şi, prin enipostazierea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu, a redevenit stăpână peste sine însăşi”.
Diavolul l-a amăgit pe om în Grădina Edenului, deci, tot un om trebuia să-l învingă pe vrăjmaşul, de aceea, Domnul Hristos l-a biruit pe diavol ca om, iar nu ca Dumnezeu. Dacă Mântuitorul nu ar fi fost om, vrăjmaşul nu ar fi fost învins pe drept. Diavolul l-a înşelat pe om în rai, însă el însuşi a fost înşelat de forma umană a Domnului Hristos, pentru că aruncându-se ca o fiară asupra Lui, spre a-l supune împărăţiei sale şi morţii, a căzut înfrânt, orgoliul şi lăcomia fiindu-i pedepsite. Sfântul Chiril al Ierusalimului a afirmat că „Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, pentru a-l da ca o momeală demonului, dar în loc să-l sfâşie, cum gândea vrăjmaşul, a trebuit să-i verse şi pe cei pe care-i înghiţise deja”. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris şi el că „în urma căderii omului în păcat, diavolul a primit de la Dumnezeu puterea de a-i da pe oameni morţii, din cauza păcatelor lor, dar, atacându-l pe Domnul Hristos, care era lipsit de păcat, şi-a depăşit în mod grav drepturile, deci pe bună dreptate Dumnezeu l-a lipsit de captivii săi din iad, pentru acest abuz de putere”.
După ce l-a creat pe om şi l-a aşezat în Grădina Edenului, „Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!»” (Facere 2,16-17). La îndemnul diavolului, Adam şi Eva au nesocotit porunca lui Dumnezeu şi au mâncat din rodul pomului oprit, săvârşind păcatul strămoşesc, pentru care au fost alungaţi din rai. Iar, „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, tot astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12).
De vreme ce „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte, fiindcă plata păcatului este moartea” (Iacob 1,15 şi Romani 6,23), iar „pe pământ nu este un om drept care să facă binele şi să nu păcătuiască” (Ecclesiast 7,20), la toţi oamenii moartea este o consecinţă a păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale. Întrucât Domnul Hristos „nu a săvârşit niciun păcat” (I Petru 2,22) El nu era dator să moară, de aceea moartea Lui nu a fost o consecinţă a păcătoşeniei, ci un scop, iar urmarea ei a fost învierea, care nu doar a biruit moartea, ci a depăşit-o cu mult. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens: „Aşa este şi cu învierea morţilor: Se seamănă trupul întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15,42-44).
Evenimentul învierii Mântuitorului este atât de măreţ şi tainic, în acelaşi timp, încât copleşeşte raţiunea umană. Până la Domnul Hristos, dar şi după El, nimeni nu a văzut un mort să învie. Prorocul Ilie a readus la viaţă pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17,17-22), la fel a făcut şi Mântuitorul cu fiica lui Iair (Marcu 5,41-42), cu fiul văduvei din Nain (Luca 7,14-15) şi cu prietenul său, Lazăr (Ioan 11,43-44), precum şi Sfântul Apostol Petru cu Tavita (Faptele Apostolilor 9,40), dar cei morţi au fost chemaţi la viaţă de un om viu. Un om mort însă, care să învie prin propria lui putere, asemenea Domnului Hristos, nu mai există. Toate cele cinci persoane din paginile Sfintei Scripturi, care au fost menţionate, au fost readuse la viaţă şi au reluat modul de existenţă pe care l-au avut înainte de a muri. Au revenit la o viaţă tot aşa de supusă bolilor, trebuinţelor naturale şi morţii, ca şi cea dinainte. Ei au mai trăit o perioadă de timp, după care au murit. Domnul nostru Iisus Hristos însă, prin înviere, a intrat într-o dimensiune de viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, pe care o trăim cu toţii, supuşi stihiilor acestei lumi, la o viaţă fără boli, fără moarte. Astfel, învierea Mântuitorului nu înseamnă simpla revenire a timpului pierdut prin moarte. Prin înviere Domnul Hristos nu revine la o viaţă muritoare, la suferinţele ei actuale, pentru a relua pelerinajul unei vechi condiţii. Învierea nu este reîntoarcere, ci trecere dincolo de moarte, biruire a ei. În Mântuitorul se întâmplă ceva cu moartea, ceva cu totul neobişnuit, ceva care nu aparţine acestei lumi, ceva cu totul nou, care înseamnă simplu: moartea morţii, anularea ei definitivă în existenţa primului-născut din morţi, Domnul Hristos, deci anularea tragicului. Învierea nu este din lumea aceasta, dar este pentru lumea aceasta. Este un dar de sus care depăşeşte infinit structurile acestei lumi. Învierea este o revelaţie, o revărsare a harului, care nu desfiinţează natura umană, ci o transfigurează. Ea apare ca o erupţie, dând o nouă existenţă şi faţă firii noastre.
Prin opera Sa de răscumpărare a lumii, Mântuitorul l-a biruit pe diavol şi l-a readus pe om la starea sa dintru început. Cu toate acestea, lucrarea Domnului Hristos este mai mult decât o simplă restaurare a stării de dinaintea căderii în păcat, căci firea omenească, prin enipostazierea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Acestuia, se naşte la un nou mod de viaţă, se îmbogăţeşte şi se umple de slava nesfârşită a dumnezeirii. Odată cu crearea ei, din nou, în Domnul Hristos, omenirea ajunge la o stare pe care nu o cunoscuse la prima ei creare, este vorba despre îndumnezeire.
Îndumnezeirea firii omeneşti în Domnul nostru Iisus Hristos constă în înălţarea acesteia, prin har, şi pătrunderea ei de către energiile dumnezeieşti necreate; ori în faptul că Duhul Sfânt, Care Se odihneşte din veci asupra Fiului lui Dumnezeu, Se odihneşte de acum şi asupra omenităţii Sale.
Prin înălţarea Lui cu trupul la cer, care a avut loc la patruzeci de zile după învierea Sa din morţi, Mântuitorul i-a adăugat firii Sale omeneşti slavă peste slavă şi cinste peste cinste, ridicând-o mai presus de îngeri şi fixând-o în sânul Sfintei Treimi, izvorul ultim al îndumnezeirii definitive, care este iubirea veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi.
Prin întreaga Lui viaţă şi activitate, de la naşterea din pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria şi până la înălţarea cu trupul la cer, Fiul lui Dumnezeu întrupat s-a supus întru totul voii lui Dumnezeu Tatăl. Dintre toate evenimentele vieţii Domnului Hristos, cel mai greu a fost cel al morţii. Însă, fiindcă Mântuitorul „S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce, pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).
Iubiţi fii sufleteşti,
Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a născut, nu a murit, nu a înviat şi nici nu S-a înălţat cu trupul la cer pentru Sine, ci pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Aşa cum El a înviat, cu toţii vom învia, la a doua Lui venire, când vom fi judecaţi pentru gândurile, cuvintele şi faptele noastre, în funcţie de care vom primi răsplată sau pedeapsă veşnică. Drept aceea, să împlinim poruncile lui Dumnezeu, străduindu-ne, pe cât ne stă în putinţă, să ne ferim de păcat şi să împlinim cât mai multe fapte bune, pentru a auzi la judecata de apoi cuvintele Dreptului Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci Îi vor răspunde drepţii, zicând: «Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?». Şi răspunzând Împăratul, le va zice: «Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25,34-40).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
