† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,

Icoana este reprezentarea picturală a unui personaj sfânt sau a unei scene sfinte, făcută de obicei pe o bucată de lemn, pânză, metal, hârtie sau sticlă, ori chiar pe zidul bisericii. Icoana indică coborârea lui Dumnezeu în lume şi participarea omului la viaţa dumnezeiască.

Sfântul Teodor Studitul a afirmat că asemenea icoanei Mântuitorului, Evanghelia este o icoană verbală, pentru că icoana Domnului Hristos nu este altceva decât cuvântul dumnezeiesc văzut, care ne conduce la credinţa în Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Imaginile sfinte şi Evanghelia, amândouă sunt expresii ale inexprimabilului, devenite posibile datorită revelării lui Dumnezeu, a cărei supremă manifestare a fost întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Pentru Părinţii celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 787, icoana stă pe aceeaşi treaptă cu Sfânta Evanghelie. Prin contemplarea icoanei, credincioşii ajung, la fel ca şi prin ascultarea cuvântului, la întărirea credinţei. Cuvântul Evangheliei şi icoana ne descriu istoria mântuirii noastre în Domnul nostru Iisus Hristos, căci ceea ce Evanghelia relatează în cuvinte, acelaşi lucru îl reprezintă icoana prin culori. Astfel, a auzi şi a vedea merg împreună şi amândouă sunt conforme cu voinţa lui Dumnezeu.

Importanţa icoanei în Ortodoxie se vede din aceea că nu există rit liturgic fără icoană. Aşa cum nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie fără rugăciuni, la fel nu se poate săvârşi fără icoane.

Ținând cont de însemnătatea deosebită a icoanei în Biserică, în cele ce urmează vom explica reprezentarea iconografică a nașterii Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii.
Icoana naşterii Domnului Hristos, precum şi alte icoane prăznicare, înglobează în ea toate celelalte praznice împărăteşti şi face prezente toate marile evenimente din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos. Icoana naşterii ne apare astfel în întreaga sa semnificaţie mesianică şi eshatologică, în care misiunea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este deja împlinită şi marea taină a lui Dumnezeu care devine Om, este înfățișată împreună cu toate consecinţele ei.

Cu toate că Pruncul Iisus S-a născut într-o peşteră din Betleemul Iudeii, Evangheliile nu menţionează acest amănunt, ci amintesc doar ieslea în care a fost culcat Pruncul (Luca 2,16) şi casa în care magii I-au adus darurile lor (Matei 2,11). Grota naşterii însă există până astăzi, iar Sfânta Tradiţie vorbeşte în mod constant despre ea.

Evenimentul măreţ al naşterii Pruncului Iisus este înfățișat în icoane ca având loc în faţa peşterii din Betleem, iar nu în interiorul ei, pentru că în iconografia ortodoxă evenimentele care se petrec în interiorul unui edificiu nu sunt niciodată reprezentate închise în încăperi, ci interioarele sunt sugerate prin construcţii plasate în fundal, în vreme ce evenimentul însuşi rămâne deschis, în faţa edificiului, tratat ca o scenă din afară. Aceeaşi regulă se aplică şi interioarelor nearhitecturale, naturale, cum este peştera în cazul naşterii Domnului. Prin această tehnică se subliniază cât de mult evenimentul reprezentat depăşeşte locul istoric unde s-a petrecut şi faptul că el transcende momentul în care a avut loc. Conform acestei tehnici, în icoana naşterii îi vedem pe Pruncul Iisus şi pe Maica Domnului în afara peşterii şi nu în interiorul ei.

Peştera din Betleem este pictată întotdeauna în culori închise, care indică umbra păcatului şi a morţii care domneau peste omenire înainte ca Domnul Hristos, „Lumina lumii” (Ioan 8,12), să fi coborât până la noi. Întunericul sumbru al grotei, această deschizătură întunecoasă a pământului, mai reprezintă şi iadul. Nașterea Pruncului Iisus este pusă de către iconari în paralel cu pogorârea Sa la iad, iar peştera naşterii poate fi privită ca o prefigurare a mormântului din care Mântuitorul a înviat. Pentru a mântui lumea din robia păcatului şi a morţii, Domnul Hristos îşi situează, în mod mistic, naşterea în iad, în adâncul cel mai de jos, unde răul zace în densitatea lui ultimă. Fiul lui Dumnezeu întrupat Se naşte tainic tocmai în iad, pentru a-l elibera din robia diavolului pe Adam şi, împreună cu el, toată omenirea care aştepta venirea Lui. Naşterea apleacă cerurile până la iad, şi noi Îl contemplăm, culcat în iesle, pe Domnul Hristos care a biruit moartea prin patima Sa, căci în iad, Mântuitorul era singur „între cei morţi slobod” (Psalmul 87,4), iar „celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Matei 4,16).

Pruncul înfăşat este aşezat în faţa peşterii şi nu în interiorul ei, conform tehnicii amintite mai sus. Peştera, ieslea şi faşa sunt semne ale golirii Fiului lui Dumnezeu de slava Lui cea dumnezeiască, ale celei mai mari smerenii a Lui, Care nevăzut fiind în firea Sa cea dumnezeiască, se face văzut în trup, din iubire faţă de om.

Pruncul Iisus este reprezentat ca o pată de lumină în întunericul peşterii, pentru că „El este Lumina cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1,9). Bezna idolatriei şi păcatele întunecau mintea omului căzut, de aceea Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a ne deschide raiul cel închis în urma păcatului protopărinților şi să ne arate calea spre el, ca un far călăuzitor. Mântuitorul a afirmat în acest sens: „Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46).

Albul noului-născut pe fundalul negru al peşterii preînchipuie mormântul Domnului Hristos. Pruncul se află într-o peşteră (mormânt), înfăşurat în fâşii de pânză, asemenea lui Lazăr, mortul înviat ieşind din mormânt, tot o peşteră. Scutecele Pruncului au exact forma giulgiului Mântuitorului cel înviat, pe care îngerul îl arată femeilor mironosiţe în mormântul gol, duminică dimineaţa. Astfel, naşterea în peşteră şi scutecele Pruncului ne indică de pe acum moartea şi îngroparea Sa, mormântul şi giulgiul. Suntem departe de imaginea idilică a unui prunc. Acesta este deja „omul durerii” (Isaia 53,3), de care vorbeşte profetul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament.

Pruncul culcat în peşteră ne arată, de asemenea, coborârea Lui cu sufletul la iad, unde „Lumina luminează în întuneric” (Ioan 1,5). Drepţii Vechiului Testament aşteptau în iad venirea lui Mesia, care „i-a scos din întuneric şi din umbra morţii şi legăturile lor le-a rupt” (Psalmul 106,14). Imobilitatea Pruncului din leagăn ne aminteşte de textul Utreniei din Sâmbăta cea Mare: „Acesta este Sabatul cel binecuvântat, aceasta este ziua cea mare a odihnei. Căci, în această zi, Unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, se odihneşte de toate făpturile Sale”.

Muntele o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria din care a ieşit Pruncul Iisus, conform celor afirmate de prorocul Daniel: „După cum tu ai văzut că o piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână” (Daniel 2,45).

Maica Domnului se găseşte în centrul icoanei, lângă peşteră, îmbrăcată într-un veşmânt purpuriu, culoare rezervată în Bizanţ numai împăraţilor, care subliniază demnitatea ei împărătească, în calitate de Născătoare de Dumnezeu, pentru că Fiul ei este Împăratul cerului şi al pământului. Sfânta Fecioară este reprezentată în dreapta Pruncului, conform celor afirmate în Psalmi: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta” (Psalmul 44,11), aşa cum va sta şi în împărăţia lui Dumnezeu, după adormirea ei cu trupul.

Privirea contemplativă şi melancolică a Sfintei Fecioare este aţintită asupra Pruncului. Ea meditează parcă la cuvintele dreptului Simeon pe care i le va zice peste patruzeci de zile, la templul din Ierusalim: „Prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2,35). Privirea ei mâhnită şi mâinile aşezate în formă de cruce, pe piept, ne anunţă răstignirea de mai târziu a Pruncului Iisus.

Cele trei stele de pe capul şi de pe umerii Maicii Preacurate sunt semnul fecioriei ei dinainte, din timpul şi de după naşterea Domnului Hristos.

Maica Domnului este pictată stând în genunchi în faţa Pruncului dumnezeiesc, spre deosebire de alte icoane, unde este reprezentată pe jumătate întinsă. Poziţia ei întinsă din unele icoane arată lipsa, în cazul ei, a durerilor inerente unei naşteri obişnuite şi, prin urmare, naşterea din Fecioară şi începutul dumnezeiesc al Domnului Hristos. Apropierea dintre Maica Domnului şi Prunc în icoană subliniază unitatea lor după natura umană, pe care Pruncul o primeşte de la Sfânta Fecioară.

Îngerii prezenţi la naşterea Domnului Hristos ne apar în icoană deasupra celor doi versanţi ai muntelui, unind cerul cu pământul. Pe când cea mai mare parte a lor, reprezentată în partea stângă, îşi ridică ochii spre cer şi cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14), un alt înger, pictat în partea dreaptă, se apleacă spre un păstor, indicând prin gestul mâinii că îi vesteşte o mare bucurie. Acesta este îngerul care le-a spus păstorilor de lângă Betleem: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2,10-11).

Îngerii sunt reprezentaţi în dubla lor funcţie: în stânga, ei se îndreaptă spre înalturi, spre Izvorul de Lumină. Aceasta este neîncetata laudă adusă lui Dumnezeu, Liturghia cerească: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui!” (Isaia 6,3). Îngerul din dreapta, care se apleacă spre păstor, arată că el este slujitorul omului la porunca lui Dumnezeu. În aplecarea sa spre păstor, se simte întreaga tandreţe angelică a ocrotirii, neîncetata veghe a îngerului păzitor faţă de oameni.

Păstorii de la naşterea Domnului Hristos sunt martorii prin excelenţă, care au avut menirea să răspândească printre evrei vestea minunată a naşterii lui Mesia cel făgăduit. După ce îngerul le-a spus ce s-a întâmplat în Betleem şi păstorii au văzut Pruncul, pe Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif, „au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2,17-18).

Păstorul din dreapta, care cântă din fluier, adaugă muzica omenească la psalmodia cerească, urmând îndemnul din Psalmi: „Lăudaţi pe Domnul în timpane şi în horă; lăudaţi-L pe El în strune şi în organe” (Psalmul 150,4).

Păstorii ne amintesc şi de chipul Păstorului-Mesia, care a spus: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10,11).

În partea din stânga sus a icoanei îi vedem pe cei trei magi, Gaşpar, Melchior şi Baltazar, care au urmat cale îndelungată steaua, ce străluceşte acum deasupra grotei. Primul mag priveşte atent la steaua care îi conduce către Împăratul ce tocmai S-a născut.

Îndelungata căutare a celor trei magi înţelepţi a luat sfârşit într-o grotă umilă, unde un sugar sărman primeşte daruri împărăteşti, ceea ce arată că sensul ultim al oricărei ştiinţe şi căutări omeneşti este contemplarea şi adorarea lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a făcut om şi s-a născut în Betleemul Iudeii.

Cei trei înţelepţi veniţi de la Răsărit reprezintă neamurile păgâne şi idolatre, necunoscătoare a revelaţiei biblice. Magii, care slujeau stelelor, s-au învăţat de la stea să se închine Domnului Hristos, „Soarelui dreptăţii” (Maleahi 3,20), şi ei simbolizează Biserica lui Hristos ce se va constitui dintre neamuri, în timp ce păstorii reprezintă Biserica dintre iudei.

Magii sunt reprezentaţi având vârste deosebite; unul tânăr, altul de vârstă mijlocie şi al treilea bătrân, pentru a sublinia că lumina cea dumnezeiască se dă fără deosebire de vârstă şi de poziţie a oamenilor în societate, în funcţie de cât râvneşte fiecare după ea şi se străduieşte să o dobândească.

Prin darurile pe care le aduc Pruncului Iisus, magii le închipuie pe femeile mironosițe, care s-au duminică dimineaţă la mormântul Domnului Hristos, pentru a-I unge trupul cu miresme. Darurile de aur, smirnă şi tămâie, ne arată învierea Mântuitorului din mormânt, pentru că aurul îi este adus ca unui Împărat al veacurilor; tămâia, ca Celui ce este Dumnezeu al Universului; iar smirna, Lui, Nemuritorului, ca unui mort de trei zile.

Caii magilor, în ciuda îndelungatei călătorii, vădesc vioiciune la apropierea de Mântuitorul lumii.

O rază de lumină din steaua de deasupra stâncilor cade asupra Pruncului Iisus. Steaua este vestitoarea zorilor unei ere noi, aceleia a harului, pentru că „harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1,17), „Soarele dreptăţii”, care a venit în lume „ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii” (Luca 1,79). După cum evreii au fost conduşi către Mântuitorul de Legea Veche, popoarele păgâne (reprezentate prin magi) au fost călăuzite către Domnul Hristos de razele stelei.

Unica rază care pogoară din înălţime semnifică fiinţa sau natura cea una a lui Dumnezeu dar care, ieşind din stea, se împarte în trei, pentru a desemna participarea celor trei Persoane dumnezeieşti la lucrarea mântuirii.

În spatele leagănului Pruncului Iisus stau două animale, care Îl încălzesc pe Acesta cu respiraţia lor. Prezenţa boului şi a asinului lângă leagănul Mântuitorului ne trimite la cuvintele prorocului Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă înţelege” (Isaia 1,3), cuvinte care le anticipează pe cele ale Sfântului Evanghelist Ioan: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11).

Sfântul Grigorie de Nyssa dă o explicaţie alegorică celor două animale: pentru că boul este legat prin lege, iar asinul poartă povara idolatriei, deci boul reprezintă religia iudaică, pe când asinul lumea păgână, amândouă fiind eliberate de jug de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, culcat în iesle în faţa lor.

În partea stângă jos a icoanei, dreptul Iosif stă aşezat pe o piatră. Acesta este pictat în partea extremă şi nu împreună cu Pruncul Iisus şi cu Maica Domnului, pentru că el nu este tatăl, ci purtătorul de grijă al Pruncului şi al Sfintei Fecioare. Iconografia subliniază prin aceasta că Iosif nu este considerat un personaj principal în acest eveniment, separându-l net de grupul central.

Bătrânul Iosif şade pe o piatră meditând, vizibil tulburat de îndoieli asupra modului miraculos al zămislirii Fecioarei. Nu numai că nu este tatăl Pruncului care tocmai s-a născut, dar Iosif se îndepărtează lăuntric prin necredinţa lui şi se izolează în îndoielile sale. Ideea de izolare şi de non-comuniune este şi mai accentuată în unele icoane ale naşterii, prin reprezentarea lui Iosif întorcând spatele peşterii.

Dreptul Iosif se confruntă cu misterul de negrăit al întrupării Fiului lui Dumnezeu dintr-o Fecioară. La drept vorbind, nu este o confruntare, ci mai degrabă o invitaţie de a se alătura laudei şi slăvirii aduse de cer şi pământ, o invitaţie la comuniune. Atunci când raţiunea umană întoarce spatele revelaţiei dumnezeiești şi se lipseşte de această comuniune, ea nu poate accepta victoria asupra ordinii naturii, iar negrăita minune a Fecioarei-Mame, va rămâne „scandal pentru iudei şi nebunie pentru elini” (I Corinteni 1,23). Îndoielile dreptului Iosif subliniază caracterul de nepătruns al misterului venirii printre noi a Fiului lui Dumnezeu, întrupat din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria.

În faţa lui Iosif se află un bătrân, mai mult sau mai puţin adus de spate, îmbrăcat într-o manta din blană de oaie. La prima vedere, acesta ne apare drept unul dintre păstorii prezenţi la măreţul eveniment din Betleemul Iudeii. Trăsăturile lui însă sunt caracteristice unui personaj anume. Astfel, vârsta înaintată, barba albă, îmbrăcămintea, toiagul şi faptul de a fi reprezentat din profil ne spun totul despre el. Sfinţii nu sunt aproape niciodată înfățișați din profil în icoane, decât foarte rar, în compoziţiile cu multe personaje, în care sunt orientaţi spre centru. Profilul întrerupe oarecum contactul direct, semănând cu un început de absenţă. Prin urmare, în icoane nu sunt reprezentaţi din profil decât demonii, păcătoşii şi persoanele care nu au atins sfinţenia şi care oferă vederii profilul tipic fugii, al celor care au ceva de ascuns. Personajul din faţa lui Iosif este diavolul deghizat în păstorul Thyrros (pe unele compoziţii este un bătrân cu coarne şi coadă), care sădeşte gânduri de îndoială în inima acestuia. Apocrifele ne prezintă vorbele sale ispititoare: „Aşa cum acest toiag (el este îndoit sau rupt, ca semn al fostei sale puteri zdrobite de Mântuitorul) nu mai poate da vlăstare, tot aşa o fecioară nu poate naşte”, dar toiagul a înflorit de îndată (spun aceleaşi scrieri apocrife). Caracterul diabolic al insinuărilor falsului păstor este trădat de modul slugarnic în care acesta se apleacă de spate.

În partea dreaptă din josul icoanei se află scena îmbăierii Pruncului Iisus, pentru a ilustra deplina realitate a naturii omeneşti a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care, ca orice alt copil, trebuia spălat după naştere. Moaşa îl ţine pe Prunc cu mâna stângă, iar cu dreapta încearcă temperatura apei, în timp ce Salomeea, cealaltă femeie, toarnă apă pentru îmbăierea noului-născut.

Prin reprezentarea băii se anunţă unele evenimente viitoare din viaţa Pruncului Iisus: botezul în râul Iordan şi faptul că trupul Domnului trebuie să fie spălat, să „sufere”, pentru că va suferi pe cruce şi va muri pentru păcatele oamenilor.

Cele două scene din josul icoanei: a dreptului Iosif cuprins de îndoieli (în stânga) şi a îmbăierii Pruncului (în dreapta), sunt complementare în semnificaţia lor hristologică. Îndoielile dreptului Iosif subliniază caracterul de nepătruns al tainei venirii printre noi a Fiului lui Dumnezeu, întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, în timp ce scena băii insistă pe deplina realitate a naturii Sale omeneşti. Astfel aceste două scene năzuiesc dacă nu să reprezinte, cel puţin să ilustreze, prin juxtapunerea a două imagini, dogma formulată la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), că în persoana cea una a lui Iisus Hristos există două firi, cea divină şi cea umană, care sunt neamestecate, neschimbate, neîmpărţite și nedespărţite.

În unele icoane ale naşterii Domnului, în partea dreaptă jos, lângă scena îmbăierii Pruncului, observăm un personaj care îl reprezintă pe prorocul Isaia şi prin el pe toţi profeţii Vechiului Testament. În aşteptarea lui Mesia cel făgăduit, Isaia strigă cu toată nerăbdarea covârşitoare a sufletului evreiesc: „O! Dacă ai sfâşia cerurile şi Te-ai pogorî!” (Isaia 63, 19). Prorocul Îl arată cu mâna dreaptă pe Pruncul Iisus, aşezat pe genunchii moașei, şi cu acelaşi gest ne indică un butuc mare şi un lăstar înverzind. Meşterii iconari ne trimit prin aceasta la cuvintele proorocului: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Isaia 11,1). Contemplăm aici profeţia lui Isaia şi împlinirea ei. Observăm lăstarul înverzit, ca simbol folosit de Isaia pentru Domnul Hristos, dar Îl vedem şi pe Prunc, împlinirea profeţiei şi vederea „faţă către faţă, nu în oglindă sau în ghicitură” (I Corinteni 13,12). Este subliniată aici unitatea dintre cele două Testamente, unul împlinindu-se prin celălalt. Mâna stângă a lui Isaia se odihneşte asupra unei tăbliţe făcute din porunca lui Dumnezeu, care trimite la următorul text: „Du-te scrie acestea pe o tablă şi trece-o într-o carte, ca să fie pentru mai târziu mărturie veşnică, pentru că prunc s-a născut nouă” (Isaia 30,8 și 9,5). Veşmintele profetului Isaia îl înrudesc, iconografic, cu Sfântul Ioan Botezătorul; ele fiind cele ale unui martir, pentru că asemenea Înaintemergătorului Domnului, şi proorocul Isaia a fost omorât de evrei pentru că i-a mustrat din pricina păcatelor lor, fiind tăiat cu ferăstrăul, primind astfel cununa de martir şi numărându-se printre cei ucişi „pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsa 6,9).

Iubiți fii sufletești,

Trecând de la reprezentarea iconografică a nașterii Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii la orice icoană, în general, putem afirma că aceasta dezvăluie frumusețea sfântă izvorâtă din Sfântul Duh, realizarea de către om a asemănării cu Dumnezeu. Întrucât sfinții înfățișați în icoane sunt oameni vii, ca și noi, dar care au fructificat harul lui Dumnezeu, icoana mărturisește posibilitatea aflată la îndemâna fiecărui creștin de a ajunge prin eforturi personale și ajutorul lui Dumnezeu să realizăm cea mai înaltă aspirație a noastră: sfințenia, care poate fi dobândită numai prin căința sinceră pentru păcatele săvârșite, prin ferirea de a încălca voia lui Dumnezeu și prin săvârșirea de cât mai multe fapte bune.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului