PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI
Zalău, 2013
† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
După ce Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a aşezat în grădina cea din Eden, acesta a nesocotit porunca dumnezeiască de a nu mânca din rodul pomului oprit şi a fost alungat din rai. Întrucât omul nu era în stare să se elibereze singur din robia păcatului şi a morţii, Dumnezeu a hotărât să-l mântuiască, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27).
În planul Său de mântuire a omului, Dumnezeu şi-a ales un popor, cu scopul ca din sânul acestuia să se nască Mântuitorul lumii. Din vreme în vreme Dumnezeu trimitea între evrei prooroci, pentru a le face cunoscut planul Său cu ei şi pentru a-i întoarce din căile rătăcite pe care o apucau. Uneori însă profeţii anunţau şi diferite evenimente viitoare din viaţa poporului ales, pentru a-i întări pe evrei în credinţă şi pentru a-i pregăti de primirea lui Mesia, motiv pentru care foarte multe dintre proorociile Vechiului Testament se referă la Mântuitorul lumii.
Prima profeţie consemnată în paginile Sfintei Scripturi a fost făcută de Dumnezeu Însuşi, la izgonirea protopărinţilor Adam şi Eva din rai, atunci când l-a blestemat pe şarpe, pentru că o ispitise pe Eva: „Blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta (adică sămânţa, cineva născut din femeie) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul (îl vei face să sufere)” (Facere 3,14-15). Prin cuvintele Sale, Dumnezeu anunţă deja venirea în lume a Mântuitorului, patimile Acestuia, precum şi surparea stăpânirii diavolului asupra oamenilor.
Întrucât profeţiile mesianice din Vechiul Testament sunt numeroase, în cuvântul nostru de astăzi le vom prezenta doar pe cele legate de patimile şi învierea Domnului Hristos din morţi, precum şi realizarea lor.
Când vorbim despre proorociile Vechiului Testament împlinite în persoana şi activitatea Domnului Hristos noi nu trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a supus acestora, ori că a căutat să le realizeze în sensul că ar fi fost predestinat, ci suntem conştienţi de faptul că profeţii au vestit prin descoperire de sus ceea ce avea să se întâmple cu El, pentru că aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Petru, „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1,21).
A doua zi după ce l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morţi, Domnul Hristos şi Sfinţii Apostoli „s-au apropiat de Ierusalim. Iar la Betfaghe şi Betania, lângă Muntele Măslinilor, Domnul a trimis pe doi dintre ucenicii Săi şi le-a zis: «Mergeţi în satul care este în faţa voastră şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care nici un om n-a şezut până acum. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta, spuneţi-i: Domnul are trebuinţă de el. Şi îndată îl va trimite aici». Deci s-au dus şi au găsit mânzul legat la drum în faţa unei porţi şi l-au dezlegat. Şi unii din cei ce şedeau acolo le-au zis: «Ce faceţi? De ce dezlegaţi mânzul?». Iar ei le-au răspuns aşa cum le spusese Iisus; şi aceia i-au lăsat. Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe mânz şi Iisus a şezut deasupra” (Marcu 11,1-7). Prin acest episod din viaţa Mântuitorului s-a împlinit proorocia făcută de Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9,9).
La intrarea Domnului Hristos în Ierusalim, din ziua respectivă, „mulţi îşi aşterneau hainele-n cale, iar alţii aşterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau în urmă strigau: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!»” (Marcu 11,8-9), reproducând întocmai cuvintele regelui David din psalmi, care preziceau acest eveniment (Psalmul 117,26).
După câteva zile „Paştile Iudeilor erau aproape şi mulţi din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim mai înainte de Paşti, ca să se curăţească. Deci Îl căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: «Ce părere aveţi? Oare nu va veni la sărbătoare?». Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci că, dacă va şti cineva unde este, să dea de ştire, ca să-L prindă. Atunci a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Şi el s-a dus şi a stat de vorbă cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei şi le-a zis: «Ce vreţi să-mi daţi, şi eu vi-L voi da în mână?». Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Iar el a primit şi căuta să li-L dea în mână la adăpost de mulţime” (Ioan 11,55-57, Matei 26,15 şi Luca 22,2-6). Vinderea Domnului Hristos de către Iuda pentru suma de treizeci de arginţi a fost profeţită de proorocul Zaharia: „Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi plata, dacă nu, să nu Mi-o daţi! Iar ei Mi-au cântărit plata: treizeci de arginţi” (Zaharia 11,12).
La cina cea de taină Domnul Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli că unul dintre ei Îl va vinde. „Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: «Doamne, nu cumva sunt eu?». Iar El, răspunzând, a zis: «Nu despre voi toţi grăiesc; Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales; ci ca să se plinească Scriptura: Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul asupră-Mi»” (Matei 26,22-23 şi Ioan 13,18), citând din cartea psalmilor (Psalmul 40,9). „Şi răspunzând Iuda, cel care L-a vândut, I-a zis: «Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?». Răspunsu-i-a Iisus: «Tu ai zis»” (Matei 26,25).
După încheierea cinei celei de taină, Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli „au cântat imnuri şi au ieşit la Muntele Măslinilor. Atunci Iisus le-a zis: «În această noapte, voi toţi vă veţi poticni întru Mine, că scris este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei»” (Matei 26,31), citând din proorocul Zaharia (13,7). Aceste cuvinte s-au împlinit foarte curând, pentru că imediat după arestarea Sa „toţi ucenicii L-au lăsat şi au fugit” (Matei 26,56).
Când Iuda a venit cu o trupă de ostaşi şi cu slujitori de la arhierei şi de la farisei pentru a-L aresta pe Domnul Hristos în grădina Ghetsimani, „Iisus le-a zis: «Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în templu, învăţând, şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să se plinească Scripturile»” (Marcu 14,48-49). Mântuitorul se referă aici la textul din psalmi: „Predat am fost şi n-am putut să scap” (Psalmul 87,9).
După arestare, Domnul Hristos a fost dus la arhiereul Caiafa, unde „unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi să-L bată cu pumnii şi să-I zică: «Profeţeşte!». Şi slugile Îl băteau cu palmele peste obraz” (Marcu 14,65). A doua zi dimineaţa, după ce Mântuitorul a fost predat guvernatorului Ponţiu Pilat, „ostaşii L-au dus înlăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta şi L-au îmbrăcat în purpură; şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap. Şi au început să I se închine, zicând: «Bucură-te, împăratul Iudeilor!». Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, punându-I-se în genunchi, I se închinau” (Marcu 15,16-19). Prin faptele lor, atât slujitorii evrei, cât şi soldaţii romani, au împlinit proorocia din Isaia: „Spatele Mi l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri şi faţa nu Mi-am întors-o dinspre ruşinea scuipărilor” (Isaia 50,6).
După ce Domnul Hristos a fost condamnat la moarte de către Ponţiu Pilat, „venind la locul numit Golgota, care înseamnă Locul Căpăţânii, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi gustând, n-a voit să bea” (Matei 27,33-34). Mai târziu, pe când era răstignit pe cruce, „ştiind Iisus că de-acum toate s-au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete». Şi era acolo un vas plin cu oţet; atunci ei, punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oţet, I l-au dus la gură” (Ioan 19,28-29). Încercarea soldaţilor romani de a-i da Mântuitorului să bea vin cu fiere şi profeţia de care vorbeşte Sfântul evanghelist Ioan se regăsesc în psalmi: „Ca hrană Mi-au dat fiere şi întru setea Mea Mi-au dat să beau oţet” (Psalmul 63,21).
Domnul Hristos a fost răstignit în mod umilitor între doi tâlhari, ca şi cum ar fi fost asemenea lor. Prin aceasta s-a împlinit proorocia lui Isaia: „Cu cei făcători de rele a fost socotit” (Isaia 53,12).
„Iar după ce L-au răstignit pe Iisus, ostaşii I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis între ei: «Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie»; ca să se plinească Scriptura care zice: Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Ioan 19,23-24). După cum relatează Sfântul Evanghelist Ioan, prin acţiunea lor soldaţii romani au împlinit, fără să ştie, proorocia regelui David din psalmi (Psalmul 21,18).
„Iar cei care treceau pe-acolo Îl defăimau pe Hristos, clătinându-şi capetele şi zicând: «Huo! Tu, cel ce dărâmi templul şi-n trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi coborându-Te de pe cruce!». Tot aşa şi arhiereii, batjocorindu-L între ei împreună cu cărturarii, ziceau: «Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască; Hristos, regele lui Israel, coboară-Se acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea; că a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu»” (Marcu 15,29-32 şi Matei 27,43). Prin atitudinea lor, evreii au împlinit profeţia mesianică din psalmi: „Toţi cei ce M-au văzut, M-au batjocorit, grăind cu buzele, clătinându-şi capul: «Nădăjduit-a în Domnul; acum să-L izbăvească; să-L mântuiască pentru că Îl vrea»” (Psalmul 21,7-8).
Când şi-a dat duhul pe cruce, Mântuitorul a strigat cu glas mare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46), cuvinte pe care regele David le prezisese întocmai într-unul din psalmi (Psalmul 21,1).
„Iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, că era mare ziua acelei sâmbete, l-au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi pe ale celuilalt, care erau răstigniţi împreună cu El. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că de-acum murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostaşi cu suliţa coasta I-a împuns-o şi îndată a ieşit sânge şi apă. Căci s-au făcut acestea ca să se plinească Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi. Şi iarăşi altă Scriptură zice: Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns” (Ioan 19,31-34 şi 36-37). Ambele profeţii amintite de Sfântul Ioan evanghelistul sunt preluate din psalmii lui David (Psalmul 33,20 şi Psalmul 21,16-17).
Proorocul Isaia a descris cu lux de amănunte patimile Domnului Hristos în capitolul 53 al cărţii sale, motiv pentru care a fost supranumit „evanghelistul Vechiului Testament”. Întrucât timpul nu ne permite să prezentăm întregul capitol din cartea profetului amintit, le recomandăm celor interesaţi să îl citească în particular, pentru a se edifica.
Domnul Hristos s-a născut fără păcat strămoşesc din pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria şi nu a săvârşit păcate personale, motiv pentru care i-a putut întreba pe evrei: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46). Sfântul Apostol Petru a confirmat şi el că Domnul Hristos „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Întrucât „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1,15), iar Mântuitorul era lipsit cu desăvârşire de păcat, le-a spus Sfinţilor Apostoli în cuvântrea de despărţire: „Vine diavolul, stăpânitorul acestei lumi; şi el întru Mine nu are nimic” (Ioan 14,30). Domnul Hristos ştia prea bine că după moartea trupului Său pe cruce sufletul Îi va coborî la iad, pentru a elibera sufletele drepţilor Vechiului Testament ţinute acolo în robie, şi numai pentru că era fără de păcat va fi lăsat singur „între cei morţi slobod” (Psalmul 87,4), după cum a profeţit psalmistul David.
Biruirea puterii iadului de către Mântuitorul, precum şi învierea Sa cu trupul din morţi, sunt şi ele prezentate în psalmi de regele David, care în numele Domnului Hristos I se adresează lui Dumnezeu Tatăl: „Nu-Mi vei lăsa sufletul în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15,10).
Proorocul Osea a vorbit şi el, tot în numele Mântuitorului, despre sufletele drepţilor Vechiului Testament pe care Acesta le va elibera din robia iadului, precum şi despre biruirea morţii, atunci când a scris: „Din mâna iadului îi voi scoate, din moarte îi voi mântui. Moarte, unde-ţi este biruinţa? Iadule, unde-ţi este boldul?” (Osea 13,14).
Iubiţi fii sufleteşti
Din toate exemplele prezentate în cuvântul nostru de astăzi nu am făcut decât să constatăm câtă dreptate a avut Domnul Hristos atunci când le-a spus evreilor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).
Prin trimiterea Fiului lui Dumnezeu în lume s-a văzut iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de aceasta, pentru „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Prin asumarea misiunii de Mântuitor al lumii, dusă până la jertfa supremă, prin moartea pe cruce, Dumnezeu Fiul şi-a dovedit cu prisosinţă iubirea Sa faţă de aceasta, după cum singur a afirmat: „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, decât să-şi pună viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15,13). Cunoscând marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, datori suntem şi noi să Îi răspundem cu acelaşi sentiment. Sfântul Ioan Evanghelistul însă ne-a atras luarea aminte: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4,20-21). De vreme ce iubirea noastră faţă de Dumnezeu este condiţionată de iubirea semenilor noştri, ori mai degrabă probată prin aceasta, să ne sporim acest nobil sentiment faţă de toată lumea, adăugându-i cât mai multe fapte bune, pentru că numai aşa vom putea ajunge în rai, unde „cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2,9).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
