PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI
Zalău, 2010
† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou Sfintele Paşti, „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”.
Termenul „paşte” vine de la evreiescul „pasah” sau „pesah”, care înseamnă „trecere”, fiind redat în greceşte prin „πάσχα” (pasha), iar în latină prin „pascha”. De paşti, evreii celebrau eliberarea din robia egipteană, sub conducerea lui Moise, încheiată după trecerea miraculoasă prin Marea Roşie, în apele căreia şi-au găsit sfârşitul faraon şi oastea lui. Creştinii sărbătoresc de paşti învierea Mântuitorului din morţi, prin care Acesta ne-a trecut de la moarte la viaţă.
Anul acesta vom prezenta mai multe evenimente care au avut loc la răstignirea şi învierea Domnului Hristos din morţi.
Cu toate că în timpul activităţii Sale publice Mântuitorul a săvârşit foarte multe minuni, dintre care amintim: tămăduirea a numeroşi bolnavi, umblarea pe apă, potolirea furtunii pe mare, înmulţirea a cinci pâini şi doi peşti, din care s-au săturat mii de oameni, învierea a trei persoane, etc., şi i-a învăţat pe evrei cuvintele vieţii veşnice, încât poporul a afirmat: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” (Ioan 7,46), totuşi conducătorii evreilor nu au vrut să accepte faptul că El era Mesia cel aşteptat. Acest lucru s-a întâmplat fie din cauza împietririi sau orbirii lor sufleteşti, fie pentru că „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,43) şi au preferat să-şi păstreze privilegiile oferite de poziţia pe care o deţineau în societate, decât să-şi schimbe viaţa după poruncile lui Dumnezeu.
Vineri seara, după ce trupul Mântuitorului a murit pe cruce şi a fost îngropat, „s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: «Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus încă de pe când era în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui, să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi; şi să fie rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi». Pilat le-a zis: «Aveţi strajă; mergeţi şi păziţi-l cum ştiţi». Iar ei, ducându-se, au pecetluit piatra şi au întărit cu strajă paza mormântului” (Matei 27,62-66). Prin această măsură fruntaşii poporului socoteau că ecoul faptelor Domnului Hristos se va stinge încet, încet, agitaţia provocată de Acesta în sânul evreilor va lua sfârşit şi lucrurile vor reintra în normal, iar ei vor putea conduce pe mai departe, fără probleme, destinele poporul ales, de vreme ce au terminat odată pentru totdeauna cu Cel pe care Îl numeau „Fiul teslarului din Nazaret” (Matei 13,55).
Sâmbătă noaptea spre duminică însă, Mântuitorul Hristos a înviat din morţi „şi iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, pogorându-se din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe uşa mormântului şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi” (Matei 28,2-4). Astfel străjerii au devenit, fără voia lor, primii martori ai învierii şi, de fapt, singurii care s-au aflat lângă mormânt în timpul acestui eveniment măreţ. În urma acestui fapt, „unii din străjeri, venind în cetate, le-au dat de veste arhiereilor despre toate cele întâmplate. Şi adunându-se aceştia împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, le-au dat ostaşilor bani mulţi, zicându-le: «Spuneţi că ucenicii Lui au venit noaptea şi L-au furat în timp ce noi dormeam. Şi de se va auzi aceasta la guvernator, noi îl vom îndupleca şi pe voi vă vom face fără grijă». Iar ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de astăzi” (Matei 28,11-15).
Dacă mormântul Mântuitorului nu ar fi fost străjuit, varianta răpirii trupului Acestuia de către Sfinţii Apostoli era credibilă, însă de vreme ce mormântul fusese pecetluit şi păzit, această ipoteză este inacceptabilă. Ţinând cont şi de faptul că Apostolii erau atât de înspăimântaţi, încât la arestarea din Ghetsimani L-au părăsit pe Domnul Hristos şi s-au ascuns, cum de au prins brusc curaj şi au venit noaptea la mormântul străjuit pentru a-I fura trupul? Chiar dacă străjerii ar fi dormit în post, aşa cum s-a răspândit vorba în popor, cu siguranţă că s-ar fi trezit în momentul în care Apostolii răsturnau piatra de la uşa mormântului, despre care Sfânta Evanghelie afirmă că „era foarte mare” (Marcu 16,4), iar prăvălirea ei ar fi produs zgomot.
Să admitem totuşi ipoteza că Sfinţii Apostoli s-au umplut de curaj şi s-au dus în toiul nopţii să fure trupul Domnului Hristos. Ajungând în linişte la mormânt au constatat că toţi ostaşii dormeau, au răsturnat cu multă grijă piatra, au intrat în mormânt, unde era beznă şi, în graba de a nu fi surprinşi de străjeri, s-au apucat, pe întuneric, să desfăşoare giulgiul în care era înfăşurat trupul Mântuitorului şi mahrama de pe cap, pe care le-au înfăşurat la loc şi le-au aşezat cu grijă jos, după care au luat trupul gol, cu care au dispărut în noapte.
Prezenţa giulgiului şi a mahramei Domnului în mormântul gol denotă faptul că străjerii erau atât de îngroziţi după ce a apărut îngerul şi a răsturnat piatra, încât nu au cutezat să intre în mormânt. Dacă ar fi făcut acest lucru ar fi descoperit giulgiul şi mahrama, le-ar fi ascuns sau distrus, pentru a nu fi descoperite, ca să-şi poată susţine varianta cu furtul trupului. Giulgiul şi mahrama Mântuitorului au rămas în mormânt ca o dovadă incontestabilă a învierii Lui din morţi.
Giulgiul, care are impregnate trăsăturile chipului Domnului Hristos, a fost dus cu vremea în domul din Torino, Italia, unde cei interesaţi îl pot vedea şi astăzi.
Trupul Mântuitorului a fost îngropat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fără a fi uns cu miresme, cum era obiceiul la evrei, pentru ca duminică dimineaţă, după încheierea sabatului, să vină femeile mironosiţe să-l ungă, dar să nu-l mai găsească în mormânt. Termenul românesc de „femeie mironosiţă” este traducerea grecescului „μυροφόρα γυναίκα” (mirofora ghineca) şi înseamnă „femeie purtătoare de mir”.
Să vedem cum prezintă Sfântul Evanghelist Marcu experienţa trăită de femeile mironosiţe la mormântul Domnului: „După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să ungă trupul Domnului. Şi dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt şi ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?». Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată” (Marcu 16,1-4). Din această relatare constatăm că nici un străjer nu se mai găsea în preajma mormântului Mântuitorului când femeile mironosiţe au venit să ungă trupul Domnului. „Şi intrând în mormânt, femeile au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Dar el le-a zis: «Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus». Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire” (Marcu 16,5-6 şi 8).
Maria Magdalena a alergat degrabă la Apostolii Petru şi Ioan şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus. Deci a ieşit Petru, ca şi celălalt ucenic, şi veneau la mormânt. Şi alergau amândoi împreună, dar celălalt ucenic alerga înainte mai repede decât Petru şi a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon Petru, urmându-i, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Său nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, într-un loc deoparte. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20,2-8).
Dacă Apostolii ar fi furat noaptea trupul Domnului, cum se răspândise vorba între evrei, mai alergau cei doi dimineaţa la mormânt să se încredinţeze că nu mai este acolo? De aici constatăm fără echivoc faptul că afirmaţia conducătorilor evreilor cum că trupul Mântuitorului ar fi fost furat de Sfinţii Apostoli este o pură scorneală, spulberată şi de prezenţa în mormânt a giulgiului şi a mahramei Domnului Hristos.
Iubiţi fii sufleteşti,
În timpul activităţii Sale publice, Mântuitorul a rostit cele nouă fericiri, care sunt tot atâtea căi sau moduri prin care cei ce le împlinesc dobândesc împărăţia lui Dumnezeu. În ziua învierii Sale din morţi, Domnul Hristos S-a arătat Sfinţilor Apostoli, „dar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au zis ceilalţi ucenici: «L-am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi, după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!». Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!». Răspunzând Toma, I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Iisus i-a zis: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!»” (Ioan 20,24-29). Cuvintele Domnului Hristos reprezintă cea de-a zecea fericire, care este practic baza sau premiza din care izvorăsc toate faptele bune ale creştinilor, pentru că fără credinţă nu putem face nimic. În acelaşi timp însă, nici credinţa fără de fapte nu are valoare, după cum a afirmat Domnul Hristos: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7,21). Sfântul Iacov a spus şi el: „Precum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2,26). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au afirmat despre legătura dintre credinţă şi fapte bune: Precum uneltele fără meşter şi meşterul fără unelte nu pot face nimic, tot aşa nici credinţa fără împlinirea poruncilor şi nici împlinirea poruncilor fără credinţă nu valorează nimic. Drept aceea, nimeni să nu considere că simpla credinţă în Domnul Hristos ne poate mântui. Aceasta este cu neputinţă de nu vom dobândi şi iubirea faţă de El prin fapte, de vreme ce despre simpla credinţă Sfântul Iacov a scris, că „şi dracii cred şi se cutremură” (Iacov 2,19).
Cunoscând acestea, să avem credinţă puternică în Dumnezeu, pentru a nu ne asemăna conducătorilor evreilor, care L-au condamnat pe nedrept pe Domnul Hristos la moarte, iar după învierea Sa din morţi au răspândit în popor vestea că trupul I-a fost furat din mormânt de către ucenici. Credinţa să ne-o manifestăm însă prin fapte bune, pentru că numai aşa vom putea ajunge în rai, unde „cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2,9).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
