Pastorală la Învierea Domnului
Zalău, 2009
† PETRONIU
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţi fi i duhovniceşti,
Hristos a înviat!
Învierea Mântuitorului din morţi este cel mai important eveniment din istoria lumii, care a transfi gurat fi rea umană, trecând-o „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, după cum glăsuieşte cântarea bisericească.
Anul acesta vom prezenta mai multe date istorice legate de răstignirea şi învierea Domnului Hristos din morţi, pentru a avea o idee cât mai clară asupra a ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim în urmă cu aproape 2000 de ani.
În tradiţia poporului ales nu exista condamnarea la moarte prin răstignire. Aceas¬tă pedeapsă capitală a fost introdusă în Palestina după cucerirea acesteia, în anul 63 î. d. Hr., de armata romană condusă de generalul Pompei. În provinciile romane numai dregătorii Imperiului aveau dreptul de a condamna o persoană la moarte, răstignirea fi ind socotită cea mai cruntă pedeapsă, motiv pentru care era rezervată criminalilor şi celor mai periculoşi tâlhari. Înainte de a fi pironiţi pe cruce, condamnaţii la moarte primeau puţin vin amestecat cu mirodenii, pentru a le fi alinată cât de cât suferinţa. În acest sens citim în Sfânta Scriptură că după ce soldaţii „L-au dus pe Hristos la locul zis Golgota, care se tâlcuieşte «locul Căpăţânii», I-au dat să bea vin amestecat cu smir¬nă, dar El n-a luat” (Marcu 15,22-23). Domnul Hristos a refuzat vinul, asumându-Şi misiunea de Mântuitor al lumii până la capăt, cu toate suferinţele ei, fără a încerca să-Şi uşureze supliciul.
Domnul Hristos a fost pironit pe cruce în ceasul al treilea (care corespunde orei nouă dimineaţa), iar „de la ceasul al şaselea (orele douăsprezece), s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea (orele trei după amiaza)” (Matei 27,45).
Conform calendarului iudaic Mântuitorul a fost răstignit în ziua de 14 Nisan, deci la mij locul lunii, fapt care exclude categoric posibilitatea conjuncţiei soarelui şi a lunii, în vederea naşterii unei eclipse.
De asemenea, la orice eclipsă luna acoperă întâi partea răsăriteană a discului solar şi înaintând spre apus trece peste soare, încât partea de răsărit a acestuia se descoperă prima dată. În timpul patimii Mântuitorului luna a venit de la est şi a acoperit partea de răsărit a soarelui, apoi întregul disc, în continuare însă nu a înaintat spre apus, cum era fi resc, ci s-a întors iarăşi spre răsărit, descoperind întâi partea de apus a discului solar, căci s-a mişcat înapoi, încât nu s-a făcut acoperirea şi descoperirea din aceeaşi parte. Acest aspect neobişnuit al eclipsei a fost constatat de mai mulţi privitori, printre care se numără şi Sfântul Dionisie Areopagitul, care se găsea în acea zi în Alexandria Egiptului, oraş situat la 507 kilometri de Ierusalim.
„Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: «Eli, Eli, lama sabah-tani?». Adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?». Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: «Pe Ilie îl strigă Acesta». Iar ceilalţi ziceau: «Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L scape». Şi strigând Iisus cu glas tare, a zis: «Părin¬te, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu». Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremu¬rat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfi nţilor adormiţi au înviat. Iar sutaşul şi cei care-L păzeau pe Iisus împreună cu el, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!»” (Matei 27,46-47, 49, 51-52, 54; Luca 23,45-46).
Agonia Domnului Hristos pe cruce a durat şase ore, de la nouă dimineaţa până la trei după amiaza.
Mântuitorul a fost condamnat la moarte de Ponţiu Pilat şi răstignit vinerea, în ajunul Paştelui evreiesc, de aceea iudeii nu au vrut să intre în pretoriu, sala de jude¬cată a procuratorului roman, care era păgân, „ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile” (Ioan 18,28). Sabatul sau ziua de odihnă a evreilor începe vineri seara şi se înche¬ie sâmbătă seara, timp în care aceştia nu au voie să desfăşoare nici o activitate, după cum le-a poruncit Dumnezeu prin Moise (Ieşire 20,8-11). Pentru că se apropia deja seara, iar „iudeii nu voiau ca trupurile celor trei răstigniţi să rămână sâmbăta pe cru¬ce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, l-au rugat pe Pilat să le zdrobească fl uierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fl uierele celui dintâi şi pe ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fl uierele, ci unul din ostaşi cu suliţa I-a împuns coasta şi îndată a ieşit sânge şi apă. Atunci Iosif, cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu; îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit; şi chemând sutaşul, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi afl ând de la sutaş, i-a dăruit lui Iosif trupul” (Ioan 19,31-34 şi Marcu 15,42-45).
Ponţiu Pilat a fost procuratorul Iudeii între anii 26 şi 37 d. Hr., deci la răstignirea Mântuitorului era în funcţie de aproximativ şapte ani. Cu siguranţă că în toată aceas¬tă perioadă dregătorul condamnase la moarte mai multe persoane, chiar şi prin cru¬cifi care, şi cunoştea cu aproximaţie cât durează agonia unui răstignit, de aceea s-a mirat când a auzit că Domnul Hristos a murit pe cruce după numai şase ore de chin.
„Iosif, cumpărând giulgiu şi coborând de pe cruce trupul lui Iisus, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-a pus” (Marcu 15,46-47).
Trupurile evreilor decedaţi nu erau depuse în sicrie, ca la noi, ci erau unse cu mi-resme, înfăşurate în giulgiu şi aşezate în morminte (de obicei săpate în stâncă). Pentru că se apropia sabatul, Iosif din Arimateea a coborât trupul Domnului Hristos de pe cruce şi, ajutat de Nicodim, l-a uns în grabă cu smirnă şi aloe, după care l-a pus în mormânt (Ioan 19,39-40), de aceea femeile mironosiţe s-au înţeles să vină duminică dimineaţa la mormânt şi să ungă trupul cu miresme după toată rânduiala.
Sâmbătă noaptea „s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe uşa mormântului şi şedea deasupra ei. Şi înfăţi¬şarea lui era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca nişte morţi” (Matei 28,1-4).
Dacă în momentul în care Mântuitorul şi-a dat duhul pe cruce pământul s-a cu-tremurat, constatăm că acelaşi lucru s-a petrecut şi la învierea Lui din morţi.
Spre deosebire de alte evenimente din viaţa Domnului Hristos, pe care Sfi nţii Evanghelişti le relatează cu lux de amănunte, învierea Lui nu este prezentată, pentru că nici un om nu a fost martor al învierii Celui ce a biruit iadul şi moartea şi nimeni nu L-a văzut ieşind din mormânt, cu toate că acesta era străjuit. Trupul înviat al Mân¬tuitorului era înduhovnicit şi putea să treacă prin piatra de la uşa mormântului aşa cum a intrat prin uşile încuiate, când li s-a arătat Sfi nţilor Apostoli (Ioan 20,19) şi se putea face nevăzut, aşa cum s-a întâmplat în prezenţa lui Luca şi Cleopa în Emaus (Luca 24,31). Sfânta Scriptură păstrează tăcerea asupra învierii Domnului Hristos din morţi şi din pricina caracterului ei de taină de nedescris pentru mintea omenească.
„Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să ungă trupul Domnului. Şi dis-de-dimi-neaţă, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt şi ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?». Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că pia¬tra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Dar el le-a zis: «Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi însă şi spuneţi-le ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea, aşa cum v-a spus». Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire” (Marcu 16,1-8).
Rolul îngerului la mormântul Mântuitorului a fost acela de a prăvăli piatra de la uşa acestuia şi de a da mărturie despre învierea lui Hristos.
Chiar dacă învierea Mântuitorului nu este înfăţişată de Sfi nţii Evanghelişti, Sfân¬ta Scriptură ne dă în schimb foarte multe date despre mormântul din care a înviat Domnul Hristos şi despre arătările Lui, dintre care vom prezenta câteva. După ce Maria Magdalena le-a vestit Sfi nţilor Apostoli Petru şi Ioan ce a văzut la mormânt, „a ieşit Petru, ca şi celălalt ucenic, şi veneau la mormânt. Şi alergau amândoi împreună, dar celălalt ucenic alerga înainte mai repede decât Petru şi a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon Petru, urmându-i, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Său nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, într-un loc deoparte. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20,3-8). Hristos cel înviat li S-a arătat pentru prima dată femeilor miro¬nosiţe, lângă mormânt. Sfântul Evanghelist Matei relatează că „pe când mergeau ele să-i vestească pe ucenici, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: «Bucuraţi-vă!». Iar ele, apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat” (Matei 28,9). În aceeaşi zi, „seara, uşile fi ind încuiate acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mij loc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul” (Ioan 20,19-20). Sfântul Apostol Petru a afi rmat în cuvântul său din ziua pogorârii Sfântului Duh că „Dumne¬zeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Fapte 2,32). Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că Domnul Hristos cel înviat „S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit” (I Cor. 15,6). Cu toate că după înviere trupul Mântuitorului era înduhovnicit, acesta purta semnele cuielor şi al suliţei cu care fusese străpuns, de aceea Domnul înviat i-a zis lui Toma, care îşi mărturisise necredinţa în faţa celorlalţi Apostoli: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi ne-credincios, ci credincios!” (Ioan 20,27).
Arătările Mântuitorului de după înviere au avut rolul de a-i încredinţa pe Sfi nţii Apostoli, dar şi pe mulţi alţii, de faptul că El înviase cu adevărat cu trupul din morţi.
Iubiţi fii sufleteşti,
Domnul nostru Iisus Hristos nu a murit, nici nu a înviat pentru Sine, ci pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Aşa cum El a înviat, cu toţii vom învia, la a doua Lui venire, când vom fi judecaţi pentru gândurile, cuvintele şi faptele noastre, în func¬ţie de care vom primi răsplată sau pedeapsă veşnică. Drept aceea să împlinim porun¬cile lui Dumnezeu, străduindu-ne pe cât ne stă în putinţă să ne ferim de păcat şi să împlinim cât mai multe fapte bune, pentru a auzi la judecata de apoi cuvintele Drep¬tului Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregă¬tită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
† PETRONIU
Episcopul Sălajului
