În tradiția filocalică răsăriteană mândria este așezată atât la începutul listei patimilor, cât și la capătul ei, înțelegând că aceasta stă la originea lor, dar, deopotrivă, înseamnă și „desăvârșirea” acestora. În acest interval capătă diferite forme de exprimare în funcție de persoană, context, dar și de starea duhovnicească în care acea persoană se află. Mândria poate fi vizibilă sau ascunsă, se arată într-o formă grosieră sau subtilă, se exprimă direct sau pe ocolite. Însă în toate aceste situații, mândria scâlciază relația noastră cu Dumnezeu, cu sinele, dar și cu cel de lângă noi. Realitatea care se generează este una falsă, virtuală, dar și ademenitoare, care distorsionează orice reprezentare corectă a realității care ne înconjoară. Omul smerit vede realitatea așa cum este ea, însă cel mândru și-o imaginează, o construiește subiectiv și, în cele din urmă, o opune adevăratei perspective asupra celor din jur.
În acest cadru exprimat îl luăm din nou pe Sfântul Isaac drept martor cu un principiu de viață, mai întâi în cadrele firești, apoi cu valențe duhovnicești. Acesta îndeamnă: „Înaintea celui mândru și bolnav de pizmă grăiește cu luare-aminte”. Sunt prezente în acest sfat două patimi mari în tandem – mândria și pizma sau invidia. Prima dintre acestea este cuprinsă în lista celor opt mari patimi, dar este considerată și alături de fiecare dintre celelalte, la început sau la sfârșit. În ce privește invidia, în tradiția răsăriteană pe linia lui Evagrie este văzută deodată cu slava deșartă, dar în tradiția latină, potrivit viziunii Sfântului Grigorie cel Mare, apare în lista celor șapte păcate capitale, ocupând locul al patrulea în succesiunea lor.
Încercând o tâlcuire a acestui scurt îndemn afirmăm faptul că Sfântul Isaac, dincolo de un comportament firesc, sincer și cuminte, uneori ne învață să fim atenți la anumite lucruri care pot fi evitate printr-un comportament precaut. Omul mândru și invidios cere mereu un tratament atent, prudent, foarte calculat, de vreme ce mecanismul prin care acesta se apropie de cele din jurul său este unul care, prin definiție, deformează, denaturează sau agravează, într-un mod conștient sau inconștient, situația propriu-zisă. De vreme ce capacitatea sa de reprezentare a realității este ab initio coruptă, există șanse mari ca oricum s-ar prezenta lucrurile să fie lecturate greșit. Este cunoscută în acest sens axioma contemporană asociată Sfântului Cuvios Arsenie de la Prislop – „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”.
Mândria are multe fațete. E nevoie să afirmăm lucrul acesta pentru a înțelege mai bine comportamentul la care se referă autorul filocalic. Dintre acestea putem evoca mai întâi neascultarea, înțelegând dificultatea, în acest caz, a unei bune relaționări instituționale sau de altă natură; lăudăroșenia sau confiscarea posibilității de apreciere critică a realității, ba chiar o stare de asfixiere venind dinspre cel care se socotește posesor de calități sau rezultate către partenerii săi de dialog; ipocrizia, ca formă duplicitară de comportament, rezultat al unei inconsecvențe între spațiul lăuntric și cel din afară, din dorința de a avea o imagine rotunjită în fața celor din jur. O astfel de stare denotă foarte multă frică din partea cuiva, de a nu fi descoperit așa cum este, vulnerabil și cu căderi. Frica mereu este însoțită de agresiune, sub formă de neînțelegeri, ceartă sau încăpățânare, pentru a se impune în fața celorlalți, fără a fi cunoscut în varianta exactă, concretă, din dorința de a nu-și pierde auditoriul. Mai adăugăm la toate aceste forme și dorința exagerată și obsesivă, pe alocuri, de a fi original, nu în fața și pentru celălalt, ci împotriva acestuia sau deasupra lui, din dorința de a fi altfel, traducem superior.
În ce privește invidia, și aceasta are forme concrete și contemporane în care se exprimă, în continuarea mândriei. Față de neascultare, invidia adaugă sentimentul urii, ca sursă pentru comportamentele care urmează; lăudăroșenia se continuă cu clevetirea, bârfa, din dorința de a sublinia un raport de valori diferite, tot timpul înclinând spre propria poziție, pe modelul eu să cresc prin micșorarea celuilalt; față de ipocrizie se adaugă calomnia, pe aceeași logică exprimată mai sus, generată de minciună și părere de sine considerate împreună; pe lângă acestea apare și bucuria pentru necazul celuilalt, dar și tristețea pentru binele și succesul lui, cea din urmă vădind o stare de maximă cădere a omului invidios în patima lui.
În cadrul exprimat mai sus, în care riscul de a se crea neînțelegeri din pricina acestui „filtru” reductiv de viziune și comportament, Sfântul Isaac indică nevoia de a fi precaut cu cel care se plasează într-o astfel de „paradigmă”. Pe omul mândru nu îl vei putea îndrepta și atunci se cere, pentru o igienă personală, dar, mai ales, de dragul păcii, atenție la modul în care te raportezi față de el. Autorul siriac ne îndeamnă să nu ne grăbim în a exprima lucruri în fața acestuia fără a le gândi mai întâi, de vreme ce există riscul de a fi denaturate, complicate, ba chiar schimbate radical. Și atunci, în această situație, se impune grija de a nu mai adăuga pericole într-un mod nenecesar, atâta timp cât se pot evita. Putem traduce îndemnul său astfel: „Fii elegant în cele pe cere le spui și ferește-te de exprimări echivoce care pot fi interpretate!” Mai departe, Sfântul Isaac îndeamnă și la a comunica lucruri pozitive, favorabile, despre cel mândru și invidios, chiar într-o formă exagerată, pentru a crea o stare de mulțumire în inima lui și, în felul acesta, a avea pace cu el. Socotesc că acest ultim sfat nu se desfășoară la un nivel înalt duhovnicesc, ci la unul omenesc obișnuit, dar de care avem nevoie pentru a putea construi bine, mai departe. Nu se susține prin această înțelegere un comportament duplicitar, ci, pe de-o parte, se indică nevoia de a-l vedea pe celălalt mai mult, așa cum îl vede Dumnezeu, în varianta devenirii sale, dar, pe de altă parte, și pentru a menține calmul și o atmosferă pașnică, în cazul unei relaționări complicate cu o persoană conflictuală din pricina stării pătimașe de care suferă. Personajul la care se referă Sfântul Isaac este considerat în categoria celor care suferă de o boală, de vreme ce patimile, în tradiția filocalică răsăriteană, sunt văzute ca boli, iar eliberarea din ele se face prin intermediul unor „terapii”. În plus, autorul siriac vorbește de forme cronice în care aceste boli se manifestă. De aici și dificultatea de vindecare și, în consecință, nevoia de precauție din partea celor din jur. Așadar, este extrem de important să observăm cine este interlocutorul nostru și să ne comportăm în consecință – cu cel mândru și bolnav de invidie se cere a vorbi cu atenție. Un îndemn la zi, un apel la un comportament înțelept, un ingredient necesar unei mai bune comunicări.
