În Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși), 18 ianuarie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a binecuvântat comunitatea euharistică din Parohia Fetindia, Protopopiatul Zalău.
Cu acest prilej, înainte de săvârșirea Sfintei Liturghii, ierarhul a binecuvântat lucrările realizate în ultima perioadă la biserica parohială. În continuare, Preasfinția Sa a oficiat Sfânta Liturghie în locașul de cult, care îi are ca ocrotitori pe Sfinții Arhangheli, fiind înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.
După citirea pericopei evanghelice duminicale, Preasfințitul Părinte Benedict a adresat celor prezenți un cuvânt de învățătură în care a arătat că minunea vindecării celor zece leproși nu este doar o relatare despre boală și tămăduire, ci o descoperire a modului în care omul poate rămâne blocat într-o vindecare fără sens sau poate intra, prin credință și recunoștință, pe drumul mântuirii. Ierarhul a subliniat că Evanghelia scoate la iveală nu doar suferința omului, ci mai ales felul în care acesta învață – sau nu – să dea un sens experiențelor sale, fie ele dureroase sau binecuvântate.
În acest context, Preasfințitul Sa a explicat că detaliul aparent nesemnificativ al locului în care se petrece minunea ascunde o suferință adâncă, greu de purtat, mai ales într-un cadru restrâns, unde despărțirea de ceilalți este permanent vizibilă: „Evanghelistul Luca ne spune că acest eveniment s-a întâmplat într-un sat oarecare. Nu prea suntem obișnuiți cu lipsa de precizie, pentru că de regulă ni se spune că Domnul a intrat în Ierusalim, a intrat în Ierihon, a mers pe malul lacului Ghenizaret sau într-o geografie foarte clară. De data aceasta însă, într-un sat oarecare. Ideea de sat este foarte importantă vizavi de suferință, pentru că una este într-un oraș mare să fii bolnav și să fii alungat la marginea acelei localități, unde puțină lume te știe și puțină lume îți observă lipsa, dar alta este într-un sat. Într-un sat îi vezi zilnic pe cei cu care altădată erai împreună, dar de care acum ești despărțit. Și atunci suferința este mult mai mare, pentru că în fiecare zi te întâlnești cu oamenii aceia cu care ți-ai făcut viața înainte, dar cu care acum nu mai poți avea un contact real.”
Ierarhul a evidențiat apoi că modul în care leproșii I se adresează Domnului descoperă o nevoie mai profundă decât simpla vindecare trupească: „Ei se apropie de Domnul și I se adresează: «Învățătorule, ai milă de noi». Ne-am fi așteptat să spună: «Vindecă-ne». Dar ei spun: «Învățătorule». Pentru că atunci când e vorba de o boală sau de o situație complicată în viață, nu este suficient doar să te vindeci. O boală sau o suferință, dacă nu primește o înțelegere, o perspectivă, rămâne fără rost. Ei nu cer doar vindecare, ci cer ca experiența lor să capete un sens. Iar când spun «ai milă de noi», de fapt Îi dau Domnului spațiu să facă ce vrea și cum vrea, numai să Se apropie de ei și să nu-i lase singuri.”
În continuare, Părintele episcop a subliniat importanța momentului în care unul dintre cei vindecați „vede” ce i s-a întâmplat și se întoarce: „Evanghelistul spune un lucru foarte important: «Văzând unul dintre ei că s-a vindecat, s-a întors». Nu tot timpul când ni se întâmplă lucruri în viață vedem ce ni se întâmplă. Poți să primești un bine și să nu-l înțelegi, poți să treci printr-o experiență și să nu-i descoperi sensul. El însă a văzut, adică a înțeles ce i s-a întâmplat. A înțeles că vindecarea nu a fost o întâmplare, nu s-a produs pur și simplu pe drum, nu a fost un accident fericit, ci a fost lucrarea cuvântului lui Dumnezeu. De aceea nu se duce nici la preot, nici la familia lui, deși avea toate motivele omenești să facă acest lucru, ci se întoarce la Domnul, pentru că a înțeles de unde vine darul și pentru că de aici începe mântuirea lui.”
Vorbind despre recunoștință, Preasfințitul Părinte Benedict, a arătat că aceasta este expresia unei vieți care începe să se așeze corect înaintea lui Dumnezeu: „Primul lucru pe care îl face este că slăvește pe Dumnezeu și apoi cade la picioarele Domnului. Sunt două lucruri foarte importante aici. Mai întâi, dă slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce i s-a întâmplat, pentru că înțelege că binele vine de la El. Apoi, mulțumește celui prin care Dumnezeu a lucrat. Recunoștința nu este doar un gest exterior, nu este doar o politețe, ci arată că omul a înțeles binele primit și că știe să așeze lucrurile în ordinea lor firească. Este o disciplină a vieții fără de care omul rămâne sărac sufletește, chiar dacă a primit mult și chiar dacă viața lui pare schimbată doar în exterior.”
În încheiere, ierarhul a arătat că afirmația Domnului „Credința ta te-a mântuit” descoperă sensul adânc al întregii pericope: „Credința este un proces. Are un început, printr-un imbold lăuntric pe care Dumnezeu îl pune în inima omului, dar nu este legată de împlinirea imediată a unui rezultat. Nu așteptăm dovezi ca să credem, nu spunem: dacă primesc, atunci voi crede. Ordinea este alta: ne lăsăm ținuți de mână de Domnul și mergem înainte chiar și atunci când nu vedem încă unde duce drumul. Asta înseamnă credința: să ai încredere că El te poartă, chiar atunci când drumul este greu și chiar atunci când nu ai certitudini omenești.”
Răspunsurile liturgice au fost date de grupul psaltic „Iacov Protopsaltul”.
La finalul slujbei, preotul paroh Adrian Vasile Crăciunaș a mulțumit ierarhului pentru prezență și pentru binecuvântarea adusă comunității și i-a dăruit o icoană cu Maica Domnului Pantanassa.
Pentru întreaga activitate administrativă și pastoral-misionară, Preasfințitul Părinte Benedict l-a hirotesit pe preotul paroh întru iconom, cu dreptul de a purta brâu roșu. Ostenitorilor și binefăcătorilor le-a oferit diplome de apreciere.
Slujba a fost oficiată în prezența oficialităților locale și județene, a fiilor satului și a numeroși credincioși din împrejurimi.
Scurt istoric
Prima atestare documentară a localității Fetindia datează din anul 1549, când satul apare menționat sub numele de Gurzofalva. Așezarea este situată la aproximativ 10 kilometri de municipiul Zalău, la poalele Munților Meseș, și reprezintă o veche vatră românească, aparținând din punct de vedere administrativ de comuna Meseșenii de Jos. În conscripția din anul 1773, localitatea este consemnată ca parohie de sine stătătoare.
Lucrările de edificare a actualei biserici au început în anul 1894. Locașul de cult este construit din piatră până la nivelul inferior al ferestrelor, iar partea superioară este realizată din cărămidă. Biserica are plan de tip navă și este prevăzută cu un singur turn-clopotniță.
Procesul de reabilitare a bisericii a debutat în anul 2012 și a vizat atât interiorul, cât și exteriorul edificiului. Au fost realizate lucrări de modernizare a instalațiilor, consolidare structurală, lucrări de restaurare și înnoire a spațiului liturgic, precum și amenajarea spațiilor anexe, iar locașul de cult a fost înzestrat cu toate cele necesare pentru săvârșirea sfintelor slujbe.
Mai multe fotografii AICI
Text și foto: Episcopia Sălajului
