Există o nevoie a omului de a se vedea înconjurat de oameni, de a fi parte dintr-o comunitate, de a fi membru activ al unui grup social. Acest simțământ îl face să se simtă bine, să se facă util, să își identifice un loc și un rost personal. Mai mult, nu de puține ori, poziția unui om în spațiul social este condiționată sau chiar determinată tocmai de numărul, dar și de calitatea celor care îl înconjoară. O companie selectă îl motivează, îl avantajează, ba chiar îl recomandă. Pe aceeași line, însă în termeni negativi, tot mai mult se vorbește despre dependența de auditoriu. Aceasta, la început se arată ca o exigență firească ce condiționează starea de bine a omului, însă destul de repede se poate dezvolta într-un cerc vicios care limitează bucuria și împlinirea cuiva la o cifră sau la un ranking al celor cu care ne înconjurăm.
Ceea ce este și mai complicat, într-un asemenea cadru, până și relaționarea firească, necesară și plăcută cu cei din jur poate să primească motivații false. Mai exact, apropierea de ceilalți să se facă nu pentru simpla lor prezență plăcută sau pentru o colaborarea normală, ci pentru a ne oferi doza de oxitocină necesară stării de bine. Doar că oricât de bine ne-ar fi la un moment dat datorită prezenței acestora, mulți și/ sau de bună calitate, nevoia noastră de a primi mai mult se va resimți într-un ritm galopant și, în cele din urmă, obositor. Oricât de însoțit și înconjurat de oameni ar dori să fie cineva, la un moment dat va atinge o stare de saturație și va ajunge la înțelegerea că nu un astfel de context îi va oferi împlinirea și bucuria cotidiană.
Sfântul Isaac Sirul, într-un nou episod, ne atenționează cu o precizie fină și într-o înțelegere clară: „Fii prieten cu toți oamenii, dar fii singur în cugetul tău”. Această sentință aduce nu doar limpezime, ci și foarte mult echilibru între posibile poziții exclusiviste, între atitudini extreme, între polarizări nefolositoare. În sensul în care, mai întâi sugerează un comportament social adecvat – să fii apropiat de ceilalți, ba chiar plăcut pentru ei din ipostaza de prieten, dar să nu îți legi starea de bine de prezența acestora, să trasezi niște limite, să cultivi o stare lăuntrică „singuratică”, care să îți ofere stabilitate și personalitate. Granițele nu se văd neapărat în afară, ci mai ales înăuntru, la nivel de perspectivă. Se regăsește aici o situație paradoxală, de altfel specifică vieții spirituale – apropierea de ceilalți, dar această apropiere este garantată de o anumită depărtare interioară, care îți asigură o poziție corectă, dar și o anumită „igienă emoțională”, care te lasă neatins de contactul nemijlocit intens și de durată cu cei din jur. Într-un fel, înțelegem din această exprimare, posibilitatea unei relații sănătoase cu ceilalți numai în măsura în care cineva reușește să întrupeze omul lăuntric într-o stare „singurătățită” sau de castitate lăuntrică, întreaga-cugetare, păstrându-se autentic și bine dozat în fața celorlalți, în fața sa, dar, mai ales, în fața lui Dumnezeu. Starea de „însingurare lăuntrică” oferă caracterul obiectiv și măsurat oricărei relaționări exterioare.
Și mai exact, într-o altă maximă, Sfântul Isaac dezvoltă ideea mai departe. Acesta afirmă: „Oriunde te-ai afla, fii singuratic în cunoștința ta, singur și străin în inimă, neamestecându-te cu nimeni”. Se vede în primul rând din acest al doilea text că autorul filocalic insistă pe nevoia de a păstra unitatea lăuntrică, pe modelul cel singur-cel unul în fața Celui singur-Celui Unul, în limba siriacă „ihidaya”, termen care exprimă vocația monahală dincolo de un context specific, cu prelungire în viața spirituală, în sens general. „Singuratic” în cunoștință trimite cu gândul la o anumită stare de prezență duhovnicească totală, care îl ferește pe omul duhovnicesc de orice amestec mincinos cu ceilalți și cu cele ale lumii, o stare de „străinătate” resimțită la nivelul inimii, ca centru al vieții spirituale, care îi oferă contextul necesar pentru o raportare corectă în relația cu cei din jur. Monahismul nu este o condiție umană asociată doar celor care au ales această cale în sens exclusiv, ci, mai degrabă, exprimă o vocație universală, prin care cineva devine el însuși între cele pe care Domnul i le pregătește. Acest lucru înseamnă să fii deodată întreg cu tine însuți, condiție primordială, pentru a fi în felul acesta cu celălalt. Se identifică aici un primat al iubirii de sine sănătoasă, pentru ca cineva să poată să îl iubească pe celălalt, potrivit poruncii, ca pe sine însuși.
Această adâncire în sine și, deopotrivă, retragere, argumentează simțământul paradoxal de care Sfântul Isaac amintea în prima sentință – a fi prieten cu toți și totuși singur în inima sa. Acest lucru nu din motive egoiste, ci din dorința de a construi corect o relație bazată pe omul deplin, unificat lăuntric. O astfel de raportare îl așază drept și în fața lui Dumnezeu. Ne amintim aici de cuvântul lui Ava Alonie din Pateric care pare să ducă mai departe viziunea Sfântului Isaac, de data aceasta cu raportare la Dumnezeu: „Dacă omul nu va spune în inima sa – numai eu și Dumnezeu suntem pe lume nu-și va găsi liniștea”. Mintea și inima păstrează atașamente care îl amestecă pe om cu cele ale lumii. Pentru întâlnirea cu Dumnezeu se cere să sacrifici ceea ce te desparte sau te îndepărtează de El, tot ceea ce Îl substituie. Renunțând la cele din afară cineva se ferește de orice sciziune interioară și stabilește limpede o ierarhie a valorilor. În această ipostază de singur cu Dumnezeu, omul se reașază în forma originară dintru început și reușește, în consecință, să cuprindă o lume întreagă, față de care se raportează drept, o poartă deodată cu sine și înlăuntrul său. Singur cu sine, singur cu Dumnezeu, se arată nedespărțit de întreaga lume, dar neamestecat cu aceasta. Starea sa se transformă într-o rugăciune pentru întreaga lume pentru care cere mila dumnezeiască.
Termenul pe care l-am folosit în titlu este cel de singurătate. Suscită interes, mai ales pentru că denumește o stare foarte comună pentru omul contemporan. Doar că în acest caz acesta primește conotații pozitive. Omul duhovnicesc are nevoie de un anumit timp de singurătate, de o retragere simbolică, aflându-se în mijlocul lumii, dar și din această lume în care el trăiește. Împreună cu ceilalți și totuși separat în cugetul său lăuntric, este paradoxul pe care spusele sale îl exprimă. Iar, mai departe, această retragere presupune o luptă lăuntrică de unificare, având conștiința că Cel pe care Îl slujim „merită” exclusivitate, ceea ce înseamnă a fi singuratic în conștiința personală, străin de toți și de toate. Efectul este comuniunea cu Dumnezeu care ne așază în legătură cu întreaga umanitate, de la început și până la sfârșit, argumentând o „vocație monahală universală”. Singuri, așadar, nu din egoism, ci pentru Domnul, iar, în felul acesta, privirea noastră se întoarce limpede și cu dragoste către cei din proximitatea noastră.
