Comemorarea martirilor de la Ip, la 86 de ani de la masacrul din 1940

În ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci, luni, 14 septembrie 2026, comunitatea din Ip i-a pomenit pe cei 157 de români uciși în masacrul din 1940, la împlinirea a 86 de ani de la tragedie. Cu acest prilej, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a slujit în Parohia Ip, Protopopiatul Șimleu Silvaniei, în cadrul manifestărilor comemorative dedicate victimelor masacrului.

De la ora 10, ierarhul a săvârșit Sfânta Liturghie la altarul de vară din cimitirul eroilor, ridicat în apropierea mormântului colectiv al martirilor, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, în prezența autorităților civile și militare, precum și a numeroșilor credincioși veniți să aducă prinos de rugăciune celor adormiți.

După citirea pericopei evanghelice, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură în care a așezat tragedia de la Ip în lumina praznicului Înălțării Sfintei Cruci, arătând că memoria suferinței trebuie asumată în adevăr, dar trăită în perspectiva Învierii, astfel încât rana trecutului să nu devină izvor de ură, ci prilej de vindecare și de schimbare a vieții.

Mai întâi, ierarhul a arătat că, prin Crucea lui Hristos, suferința celor nevinovați poate primi un sens care depășește răul săvârșit și o transformă într-o mărturie a Învierii: „Înălțarea Crucii aduce cu sine semnificații noi suferinței și răutăților omenești care provoacă suferință unora față de alții. Este semnul Învierii. Crucea care se înalță astăzi, în sensul că ceea ce a fost atunci o crimă odioasă se transformă în martiriu și într-o semnificație pedagogică pentru noi, cei de astăzi, de excepție. Sensul unui moment complicat din viața noastră înseamnă înviere. Suferința fără de semnificație profundă, dincolo de ceea ce se vede, înseamnă absurd și înseamnă iad. Însă, în momentul în care se arată o lumină, se arată zorii Învierii, atunci suferința capătă semnificații și, zic mai ales, devine nu sursă de ură și de răzbunare, ci sursă de comportament schimbat și de înviere.”

O a doua idee a privit asumarea adevărului istoric, Preasfinția Sa subliniind că o rană nu poate fi vindecată câtă vreme este ascunsă sau ocolită, ci numai atunci când este recunoscută și trăită împreună cu Hristos: „Noi astăzi privim la Cruce. Noi astăzi privim adevărul istoric față în față. Ne confruntăm cu el pentru că numai ceea ce este recunoscut, observat și cunoscut poate să fie vindecat. O suferință, un rău, o rană mai ales, poate să fie vindecată numai atunci când ea se recunoaște, când ne confruntăm cu ea, când o trăim până în profunzimile ei, dar nu singuri, ci cu Hristos, Cel care se arată dintotdeauna de partea victimelor și trăiește deodată cu ei suferința provocată de ceilalți. Și, în felul acesta, privind la Cruce, confruntându-ne cu suferința nedreaptă, dar deodată cu Hristos, acest moment, această experiență dură se poate transforma în sursă de înviere și, cum pomeneam, nici pe departe sursă de ură sau de răzbunare.”

Ierarhul s-a oprit apoi asupra a trei atitudini care se regăsesc atât în relatarea Răstignirii, cât și în tragedia de la Ip, prima fiind agresiunea, născută din frică și din dorința de putere: „Este vorba de acel strigăt pe care un glas l-a rostit mai întâi și toată adunarea l-a urmat: «Răstignește-L!». Așa a fost atunci la răstignirea Domnului Hristos. Așa a fost atunci aici, la Ip. Oameni care se cunoșteau, oameni care au trăit împreună și s-au ajutat împreună și au vorbit unii cu alții și s-au susținut unii pe alții, indiferent de etnie sau de credință, la un strigăt agresiv s-au coalizat. […] E un posibil comportament uman. Chiar dacă acum ne sperie, oricare dintre noi, într-un context anume în care Evanghelia se suspendă din viața noastră, am putea să acționăm așa: din frică sau din dorința de a câștiga, de a birui, de a fi deasupra celorlalți. E o ispită, e o tentație mare să capeți putere dintr-o dată și să-l supui pe celălalt într-un mod agresiv. Și nu e vorba de vrăjmașii tăi, ci e vorba de cei cu care ai trăit poate o viață întreagă și cu care ai împărțit din cele puține sau multe pe care le-ai avut.”

În continuarea acestei reflecții, Preasfințitul Părinte Benedict a atras atenția asupra unei alte forme de participare la rău, aparenta neutralitate a celui care vede nedreptatea, dar nu găsește curajul de a se împotrivi: „Pilat nu L-a condamnat pe Hristos în mod direct, dar și-a manifestat o poziție de neutralitate. S-a retras, n-a avut puterea să spună nu. Cu toate că știa și a exprimat acest lucru, Iisus era nevinovat. Așa s-a întâmplat și aici. Unii cu siguranță au înțeles foarte bine că era vorba de o crimă de neacceptat și, cu toate acestea, n-au fost în stare să spună nu, să se manifeste împotriva unei astfel de atitudini. Nici n-au condamnat dintr-o dată, ci s-au retras într-o stare de aparentă neutralitate și, mai ales, într-o stare de aparentă nevinovăție. Dacă nu faci tu răul și dacă nu ești tu actor principal, ți se pare că ești mai puțin vinovat. Dar și participarea prin tăcere sau prin lipsa de atitudine în anumite situații te face vinovat, foarte vinovat. Pentru că e nevoie uneori, în contextele noastre, chiar dacă nu ne implicăm noi în răul săvârșit, să avem capacitatea să spunem nu celor care fac răul.”

În final, în opoziție cu agresiunea și tăcerea, ierarhul a așezat atitudinea celui care devine sprijin și ocrotire pentru omul vulnerabil, arătând că tocmai această asumare a suferinței celuilalt face posibilă trecerea de la Cruce la Înviere: „Din fericire, știm că au fost exemple luminoase când cei de altă credință și de alt neam, care în plan istoric se plasau în categoria agresorilor, în mod nevăzut și ascuns i-au protejat pe unii sau pe alții pentru o vreme sau poate chiar reușind să le păstreze viața, arătându-se părinți sau copii la nevoie, protejându-i pe cei lipsiți de ocrotire. Până și într-un astfel de peisaj dureros se pot afla oameni cu inimă bună care să întrupeze în mod desăvârșit Evanghelia în viața lor. […] E atât de mare nevoie să devenim noi sursă de protecție pentru cei care trec prin experiențe cumplite. […] Și, în felul acesta, se poate arăta Învierea. Crucea, suferința, prin exercițiul comun al participării, al compătimirii, al îmbrățișării, al iertării, poate să se arate semn vădit al Învierii. […] Aici, la Ip, Crucea este semn al Învierii pentru această comunitate, pentru județul nostru, pentru țara noastră și, de ce nu, pentru lumea întreagă.”

Ceremonia comemorativă

După Sfânta Liturghie, de la ora 12:00, în cimitirul eroilor din Ip, ceremonia comemorativă a debutat cu intonarea Imnului Național și un moment de reculegere, urmate de slujba parastasului oficiată de Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, la mormântul comun al martirilor. Momentul s-a încheiat cu depunerea de coroane și jerbe de flori din partea instituțiilor publice, formațiunilor politice, organizațiilor nonguvernamentale și a celor care au dorit să aducă un omagiu celor 157 de victime.

Manifestările au continuat la Monumentul Martirilor din centrul localității, unde au fost rostite alocuțiuni prin care reprezentanții autorităților centrale și locale au adus un omagiu victimelor masacrului. Mesaje au transmis primarul comunei Ip, domnul Béres Zoltán, președintele Consiliului Județean Sălaj, domnul Dinu Iancu-Sălăjanu, și prefectul județului Sălaj, domnul Cristian Claudiu Bîrsan. În cadrul manifestărilor, elevii Școlii Gimnaziale din Ip au susținut un scurt moment artistic dedicat memoriei victimelor masacrului.

Evenimentul s-a încheiat prin depunerea de coroane la Monumentul Eroilor, urmată de defilarea plutoanelor de militari, pompieri și jandarmi, în acordurile Fanfarei „Promenada” din Zalău.

Masacrul de la Ip

În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, în localitatea Ip din județul Sălaj, a avut loc unul dintre cele mai dramatice episoade din nord-vestul Transilvaniei după Dictatul de la Viena (30 august 1940), când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei horthyste. Pe fondul tensiunilor etnice și al instigărilor, trupele maghiare, sprijinite de localnici, au masacrat populația românească din sat, sub pretextul unei explozii accidentale a unui depozit de muniții, pusă pe seama românilor.

În doar câteva ore, 157 de români – bărbați, femei și copii – au fost uciși cu cruzime, unii chiar în propriile case, cu sprijinul unor civili maghiari din sat. Printre victime s-au aflat și prunci, inclusiv unul nenăscut. Puținii supraviețuitori, copii în mare parte, au lăsat mărturii cutremurătoare despre acea noapte.

Evenimentul s-a produs la doar cinci zile după masacrul de la Treznea și a rămas adânc întipărit în memoria colectivă a sălăjenilor ca una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Ardealului. Astăzi, în Ip există un monument al martirilor, iar în fiecare an, la 14 septembrie – de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci – are loc o slujbă de pomenire pentru cei uciși.

Mai multe fotografii AICI

Text și foto: Episcopia Sălajului