1 2 3

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI Zalău, 2017 – Partea I

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Într-una din epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel menționează faptul că „Dumnezeu nu este al neorânduielii” (I Corinteni 14,33), de aceea trebuie să fim conștienți că în ceea ce privește relația Lui cu lumea, precum crearea, mântuirea și judecarea acesteia, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ci totul se petrece conform unui plan bine stabilit, după cum vom vedea în cele ce urmează.

În timpul activității publice a Domnului Hristos, înainte ca vreunul dintre Sfinții Săi Apostoli ori dintre evrei să fi știut că Acesta va fi condamnat la moarte și răstignit, Mântuitorul a afirmat: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Luca 9,23 și Matei 10,38).

Întrucât neamul omenesc a fost eliberat din robia diavolului prin moartea Domnului Hristos pe cruce și prin evenimentele care i-au urmat, în cuvântul nostru de astăzi vom vorbi despre „Sfânta Cruce”. Cu toate că termenul de „cruce” are mai multe sensuri, în cele ce urmează ne vom referi doar la lemnul pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Pentru a cunoaște istoria lemnului crucii Mântuitorului lumii, trebuie să ne întoarcem până la patriarhul Avraam, părintele poporului ales, în timpul căruia locuitorii renumitelor cetăți Sodoma și Gomora săvârșeau păcate contra firii. Aceste fărădelegi au aprins mânia lui Dumnezeu, care i-a grăit lui Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei este mare și păcatul lor cumplit de greu. Aşadar, Mă voi pogorî şi voi vedea dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor” (Facere 18,20-21).

Deoarece în Sodoma locuia Lot, nepotul lui Avraam, împreună cu familia sa, patriarhul s-a temut că pedeapsa lui Dumnezeu îi va lovi și pe aceștia și, cunoscându-i că sunt oameni drepți, a început cu Dumnezeu un dialog, sau mai bine spus o tocmeală, care dovedește puterea de mijlocire a unui om cu viață curată înaintea Creatorului cerului și al pământului.

Astfel, Avraam i-a zis lui Dumnezeu: „«Îl vei pierde Tu oare pe cel drept odată cu cel păcătos? Și îi va fi oare celui drept ca și cum ar fi păcătos? Presupunând că în cetatea aceea sunt cincizeci de drepţi, îi vei face să piară? Oare nu vei cruţa tot locul acela de dragul celor cincizeci de drepţi ce se află în cetate? Departe de Tine să faci una ca asta: să-l pierzi pe cel drept odată cu cel păcătos şi să-i fie celui drept ca și cum ar fi păcătos! Cel ce judecă tot pământul, nu va face dreptate?». Zis-a Domnul: «De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, de dragul lor voi cruţa toată cetatea şi tot locul acela». Şi răspunzând Avraam, a zis: «Iată, cutez să vorbesc Domnului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! Să presupunem că din cei cincizeci de drepţi lipsesc cinci; din pricina celor cinci vei pierde oare toată cetatea?». Zis-a Domnul: «Nu o voi pierde dacă aflu acolo patruzeci şi cinci de drepţi». Şi din nou a grăit Avraam şi a zis: «Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de drepţi?». Şi Domnul a zis: «Nu o voi pierde de dragul celor patruzeci!». Şi a zis iarăşi Avraam: «Să nu Se mânie Domnul meu dacă voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo doar treizeci de drepţi?». Zis-a Domnul: «Dacă aflu acolo treizeci nu o voi pierde». Şi a zis Avraam: «Iată că încă mai cutez să-I vorbesc Domnului meu! Dar dacă se vor găsi acolo doar douăzeci de drepţi?». Răspuns-a Domnul: «De dragul celor douăzeci nu o voi pierde». Şi a mai zis Avraam: «Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai grăi încă o dată: Dar dacă se vor găsi acolo doar zece drepţi?». Iar Domnul i-a zis: «De dragul celor zece nu o voi pierde»” (Facere 18,23-32).

Întrucât în Sodoma nu existau zece oameni drepți, Dumnezeu a trimis doi îngeri în această cetate. „Cei doi au ajuns în Sodoma spre seară; iar Lot şedea la poarta Sodomei. Şi văzându-i, Lot s-a ridicat să-i întâmpine şi s-a plecat cu faţa până la pământ şi a zis: «Domnii mei, vă rog să vă abateţi pe la casa robului vostru şi rămâneţi acolo peste noapte; spălaţi-vă picioarele, iar mâine vă veţi deștepta de dimineaţă şi vă veţi duce în drumul vostru». Ei însă au zis: «Nu, ci vom rămâne în uliţă». Dar el a stăruit atât de mult, încât ei s-au abătut pe la el şi au intrat în casa lui. Atunci el le-a făcut ospăţ; le-a copt azime, iar ei au mâncat. Dar mai înainte ca ei să se fi culcat, oamenii cetăţii - sodomiţii - tot poporul până la unul, de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa şi l-au chemat afară pe Lot şi i-au zis: «Unde sunt bărbaţii care au venit la tine asupra nopţii? Adu-ni-i afară, ca să-i cunoaştem!». Lot a ieşit la ei în faţa uşii, a închis uşa după el şi le-a zis: «Nu, fraţilor, vă rog să nu faceţi niciun rău. Iată, eu am două fete care n-au cunoscut bărbat; vi le-aduc să faceţi cu ele ce vă place, numai acelor oameni să nu le faceţi nimic, de vreme ce-au intrat sub acoperişul casei mele!». Dar ei au zis către el: «Dă-te la o parte! Eşti un venetic, şi-acum faci pe judecătorul? Ţie-ţi vom face mai rău decât lor!». Şi s-au năpustit asupra lui Lot şi s-au apropiat de uşă ca să o spargă. Atunci îngerii care găzduiau în casa lui Lot, și-au întins mâna, l-au tras pe Lot în casă şi au încuiat uşa; iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire, de la mic până la mare, încât în zadar se chinuiau să găsească uşa. Apoi îngerii i-au zis lui Lot: «Ai pe cineva dintre ai tăi aici? Pe fiii tăi, pe fetele tale, pe ginerii tăi sau pe oricine mai ai în cetate, scoate-i din locul acesta, căci noi avem să nimicim locul acesta, pentru că strigarea împotriva locuitorilor cetății s-a suit la faţa lui Dumnezeu, şi Domnul ne-a trimis să pierdem locul acesta». Atunci a ieşit Lot şi a grăit cu ginerii săi, cei ce aveau să le ia pe fetele lui, şi le-a zis: «Ridicaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, căci Domnul va să piardă cetatea». Ginerilor însă li s-a părut că el glumeşte. Iar în revărsatul zorilor, îngerii îl zoreau pe Lot, zicând: «Ridică-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai şi ieşi, ca nu cumva să pieri odată cu nelegiuirile cetăţii!». Cum însă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului, l-au apucat de mână, pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi a fost că după ce l-au scos afară, unul dintre ei a zis: «Scapă-ţi viaţa! Să nu te uiţi înapoia ta, nici să te opreşti în câmpie, ci fugi în munte, ca nu cumva să fii mistuit împreună cu locuitorii cetății!». Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer, şi a nimicit cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce odrăslea din pământ. Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare. Iar Lot s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, şi a locuit într-o peşteră, el şi cele două fete ale sale. Şi a zis fata cea mai mare către cea mai mică: «Tatăl nostru e bătrân, iar în ţinutul acesta nu-i nimeni care să intre la noi, aşa cum se obişnuieşte în tot pământul. Haidem dar să-l îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el; şi astfel din tatăl nostru să ne ridicăm urmaşi». Şi în noaptea aceea l-au îmbătat pe tatăl lor cu vin; şi a intrat fata cea mai mare şi s-a culcat cu tatăl ei; dar el nu şi-a dat seama când s-a culcat ea şi când s-a trezit. Iar a doua zi a zis fata cea mai mare către cea mai mică: «Iată, eu m-am culcat azi-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm şi-n noaptea asta cu vin şi du-te să te culci şi tu cu el; şi astfel să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!». Şi l-au îmbătat pe tatăl lor cu vin şi-n noaptea aceea; şi a intrat şi fata cea mai mică şi s-a culcat cu el; dar el nu şi-a dat seama când s-a culcat ea şi când s-a trezit. Astfel amândouă fetele lui Lot au rămas grele de la tatăl lor. Cea mai mare a născut un fiu şi i-a pus numele Moab, zicând: «Este din tatăl meu». Acesta este tatăl moabiţilor, care sunt şi-n ziua de astăzi. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: «Acesta-i fiul neamului meu». Acesta este tatăl amoniţilor, care sunt şi-n ziua de astăzi” (Facere 19,1-17; 24-26 și 30-38).

După ce a aflat modul în care fiicele sale au rămas însărcinate, Lot s-a necăjit foarte mult şi l-a întrebat pe Avraam, unchiul său, ce să facă pentru a i se ierta păcatul incestului. Avraam i-a dat nepotului său trei vreascuri uscate și i-a zis să le sădească într-un loc anume în pământ şi să aducă în fiecare zi apă din Iordan pentru a le uda, iar când lemnele vor înverzi, atunci să ştie că păcatul i-a fost iertat de către Dumnezeu. Lot a ascultat de sfatul unchiului său, a sădit cele trei surcele în pământ şi aducea zilnic apă din Iordan, care era departe de locul unde se găseau lemnele. Diavolul însă nu voia ca păcatul lui Lot să fie iertat, de aceea îi bea pe ascuns apa din ulcior, îi apărea nepotului lui Avraam sub forma unui cerşetor însetat şi-i cerea apă să bea, lua chip de şarpe şi speria asinul lui Lot, care vărsa apa şi multe altele. Cu toate acestea, nepotul lui Avraam ajungea în fiecare zi cu câteva picături de apă la vreascuri şi le uda. După trei ani lemnele au înverzit şi din ele a crescut un copac falnic. Pe locul unde a crescut acel arbore se găseşte astăzi mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim.

Regele Solomon a zidit templul din Ierusalim, iar tâmplarii lui au tăiat copacul lui Lot pentru lucrări. Tulpina acestuia însă era atât de tare, încât nu a putut fi prelucrată şi a fost abandonată la marginea cetății, de unde a ajuns cu vremea în scăldătoarea Vitezda.

În timpul Domnului Hristos, această scăldătoare era foarte renumită între evrei, pentru că „avea cinci pridvoare, în care zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa şi cel ce intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut” (Ioan 5,2-4).

Dintre numeroasele și diversele minuni săvârșite de Dumnezeu în această lume, doar despre tămăduirile de la scăldătoarea Vitezda, din timpul Mântuitorului, citim în paginile Sfintei Scripturi că aveau un caracter permanent, arătând purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de poporul ales.

La scăldătoarea Vitezda, Domnul Hristos a vindecat un slăbănog, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan 5,5-16), prilej cu care avem convingerea că a văzut lemnul lui Lot de acolo.

Când conducătorii poporului ales au obţinut de la Pilat condamnarea la moarte a Mântuitorului, iar guvernatorul le-a spus: „Luaţi-l şi răstigniţi-l” (Ioan 19,6), aceștia au poruncit să fie adus lemnul lui Lot din scăldătoarea Vitezda, aflată în apropierea pretoriului roman, pentru că lemnul respectiv era renumit pentru duritatea și greutatea lui. Cărându-și crucea, Domnul Hristos a căzut de mai multe ori sub povara ei, iar soldații care Îl escortau „au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, să-I ducă crucea. Şi L-au dus la locul Golgota, care se tâlcuieşte Locul Căpăţânii. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi şi-au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi pe ele, care ce să ia” (Marcu 15,21-24).

Pentru a cunoaște istoria Golgotei, locul în care a fost răstignit Mântuitorul lumii, trebuie să se întoarcem până la Noe și la potopul din timpul său.

După ce Adam și Eva au fost alungați din rai, au avut mai mulți copii, iar lumea a început să se înmulțească pe pământ, devenind tot mai păcătoasă. „Dar Domnul Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor erau fără încetare numai spre rău. Şi S-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit întru inima Sa. Şi a zis Domnul: «Şterge-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut». Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu” (Facere 6,5-8).

La porunca lui Dumnezeu, Noe a construit o corabie, în care a urcat câte șapte perechi de animale și păsări curate și câte o pereche de animale și păsări necurate, iar înainte de a intra el cu familia sa, a adus în arcă şi craniul lui Adam, care fusese îngropat într-un loc cunoscut de toți urmașii săi.

În ziua în care Noe a intrat în corabie, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi jgheaburile cerului s-au deschis; şi a plouat pe pământ timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi apele au crescut şi au ridicat corabia şi ea s-a înălţat deasupra pământului. Şi s-au înstăpânit apele şi-au tot crescut pe pământ; şi corabia se purta pe deasupra apelor. Şi-atât de mult s-au înstăpânit apele pe pământ, încât toţi munţii cei înalţi care erau sub cer s-au acoperit; cu cincisprezece coţi s-a ridicat apa deasupră-le şi toţi munţii cei înalţi s-au acoperit. Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ: păsările, animalele, fiarele, toate vietăţile ce mişunau pe pământ, şi toţi oamenii. Toate cele ce aveau în nări suflare de viaţă, toate cele ce erau pe pământ uscat, toate au murit. Şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa întregului pământ, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ; şi n-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie” (Facere 7,11-12 și 17-23).

După ce potopul a încetat, apele s-au retras și pământul s-a zvântat, „Noe, femeia sa, fiii săi şi femeile fiilor săi; şi toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate târâtoarele care se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie. Şi Noe I-a zidit Domnului un jertfelnic; şi a luat din toate animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere-de-tot pe jertfelnic. Şi Domnul Dumnezeu a mirosit bună mireasmă şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: «De-acum nu voi mai blestema pământul din pricina faptelor omului, căci cugetul inimii lui se pleacă spre rău încă din tinereţea lui; şi nici nu voi mai pierde toate făpturile vii aşa cum am făcut. De-acum, câte zile va avea pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!»” (Facere 8,18-22).

„Şi i-a grăit Dumnezeu lui Noe şi fiilor săi care erau cu el, zicând: «Iată, Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi şi cu toate fiinţele vii care sunt cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului care sunt cu voi, cu toate câte au ieşit din corabie; cu voi închei acest legământ: niciun trup nu va mai pieri de apele potopului şi niciun potop nu va mai fi să pustiască pământul». Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Iată semnul legământului pe care Eu îl fac cu voi şi cu toată fiinţa vie care este cu voi, din neam în neam şi de-a pururi: curcubeul Meu îl aşez în nor, ca să fie el semn al legământului dintre Mine şi pământ. Şi fi-va că ori de câte ori voi aduna nor deasupra pământului şi curcubeul Meu se va arăta în nor, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu pe care l-am încheiat cu voi şi cu toată fiinţa vie a oricărui trup, şi apele nu vor mai deveni potop ca să nimicească tot trupul. Fi-va curcubeul Meu în nor şi Eu îl voi vedea şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi toată fiinţa vie din tot trupul care este pe pământ!». Şi iarăși a zis Dumnezeu lui Noe: «Acesta este semnul legământului pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ»” (Facere 9,8-17).



PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI Zalău, 2017 – Partea a II - a

„Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!»” (Facere 9,1), repetând cuvintele pe care le-a adresat lui Adam și Eva, după ce i-a creat și i-a așezat în grădina din Eden, dar de această dată Dumnezeu a adăugat: „Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului, toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea pe mâna voastră le-am dat. Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte să vă fie de mâncare; aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat” (Facere 9,2-3).

Dacă primii oameni care au trăit pe pământ nu s-au hrănit cu carne, Noe și urmașii lui au primit această binecuvântare din partea lui Dumnezeu, datorită faptului că Noe a salvat animalele și păsările de la înec, luându-le cu el în corabie.

După ce Noe a fost binecuvântat de Dumnezeu, asemenea protopărinților Adam și Eva, a îngropat craniul lui Adam sub un dâmb, pe care l-a numit „Locul căpăţânii”, „căruia pe evreieşte i se zice Golgota” (Ioan 19,17).

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, crucea Domnului Hristos a fost înfiptă pe culmea Golgotei, deasupra craniului lui Adam. În momentul în care Mântuitorul și-a dat duhul pe cruce, „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27,51), iar sângele Domnului Hristos s-a prelins printr-o crăpătură până pe craniul lui Adam, spălându-i păcatul din rai și, precum „printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor, căci după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (I Corinteni 15,21-22).

În unele icoane ale răstignirii Domnului Hristos, sub cruce este reprezentat un craniu, care nu este altul decât cel al lui Adam.

Numeroși cercetători şi specialişti din întreaga lume au studiat cu multă atenţie stânca crăpată a Golgotei, fără a putea oferi o explicație științifică a faptului că, în timpul cutremurului care s-a produs la moartea Mântuitorului pe cruce, piatra de sub aceasta nu s-a despicat de-a lungul fibrei, așa cum se întâmplă cu orice lemn sau stâncă, ci de-a curmezişul fibrei, ceea ce nu s-a mai întâmplat nicăieri în lume.

Cine se duce la Ierusalim poate vedea şi astăzi crăpătura din Golgota şi locul unde se găsea cândva craniul lui Adam.

Iubiți fii sufletești,

Din cele prezentate până acum am constatat că Dumnezeu săvârșește în lume nenumărate minuni, iar ceea ce constituie pentru cei lipsiți de credință simple coincidențe sau jocuri ale hazardului, pentru noi, cei luminați de credință, reprezintă lucrarea înțeleaptă a Atotputernicului Dumnezeu în creația Sa.

Cu toate că și astăzi lumea este păcătoasă, ca în timpul lui Noe, Dumnezeu a făgăduit că nu o va mai pierde prin potop, ceea ce este liniștitor pentru noi.

Și în zilele noastre sunt oameni care săvârșesc păcate contra firii, asemenea celor din Sodoma și Gomora. În ultima vreme, aceștia vor să se căsătorească între ei și chiar să înfieze copii. Unele state le-au permis acest lucru, iar anumite culte religioase chiar îi cunună. Dacă în vremea patriarhului Avraam și a lui Lot nu fusese revelată încă nici măcar Legea Vechiului Testament, iar oamenii erau călăuziți doar de glasul propriei conștiințe, căci, după cum a afirmat Apostolul neamurilor, „păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Romani 2,14-15), iar Dumnezeu s-a mâniat cumplit și a pierdut cetățile Sodoma și Gomora „cu pucioasă și foc din cer” (Facere 19,24), creștinii de astăzi nu pot aduce niciun argument pentru a justifica astfel de păcate, de vreme ce Domnul Hristos a spus: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat nu ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15,22).

Ținând cont de acest avertisment al Mântuitorului, să ne îndepărtăm de orice păcat și să trăim în virtute, pentru că Dreptul Judecător, care va răsplăti tuturor oamenilor după faptele lor, „pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21,41), iar celor buni le va găti loc în rai, alături de Maica Domnului și de toți sfinții.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
Pastorala_2017_ Invierea Domnului_ Color.pdf

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI Zalău, 2016

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,

Poetul nostru național, Mihai Eminescu, a scris: „Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheața se-ntinde / Asemeni oglinzilor. / Și tremură brazii / Mișcând rămurelele, / Căci noaptea de azi-i / Când scânteie stelele”.

Creștinii de pe fața întregului pământ vestesc prin colinde Nașterea Pruncului Iisus, iar pentru frumusețea și farmecul lui, Crăciunul este celebrat chiar în unele țări necreștine. Cu toate acestea însă, nicăieri în lume nu există atât de multe colinde ca și la români, pentru că tradiția sfântă a colindatului s-a format odată cu poporul nostru și cu răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre.
Deși cea mai importantă sărbătoare din decursul anului bisericesc este Învierea Domnului Hristos din morți, totuși cea mai cântată este Nașterea Pruncului Iisus. Aceasta se datorează faptului că îndeletnicirile de bază ale poporului nostru au fost pentru vreme îndelungată agricultura și păstoritul, iar drept consecință, înaintașii noștri aveau mai mult timp liber iarna, când se serbează Crăciunul, pentru a-l dedica alcătuirii de cântări sfinte, decât primăvara, când se celebrează Sfintele Paști.

Cu toate că unii autori vestiți de la noi au compus poezii sau cântări închinate nașterii Pruncului Iisus, totuși majoritatea covârșitoare a colindelor noastre este de sorginte populară, autorul lor rămânând necunoscut.

Colindele sunt cântece tradiționale cântate de cete de copii, de flăcăi sau de adulți, cu prilejul sărbătorii Crăciunului. Ele se cântă din ajunul Crăciunului până la Bobotează. Ca și oricare alte obiceiuri tradiționale, colindele au o sumedenie de variante și versiuni, specifice diferitelor regiuni de unde provin.

Important de menționat este faptul că rolul colindelor este de a fi cântate în grup, după cum păstorii din Betleem și magii de la Răsărit nu s-au închinat singuri Pruncului Iisus, pentru că întotdeauna bucuria sporește în comuniune cu alții. O zicală grecească afirmă în acest sens că: „Bucuria împărtășită se dublează, iar mâhnirea împărtășită se înjumătățește”.

De ce colindele nu se cântă de către membrii fiecărei familii acasă, în jurul mesei sau la gura sobei? Pentru că Maica Domnului colinda din casă-n casă în Betleem pentru a-L naște pe Pruncul Iisus, după cum spune colindul: „Noi umblăm să colindăm, / Pe Iisus Îl lăudăm. / Noi umblăm precum umblară / Maica Sfântă într-o seară / Ca să-și nască Fiul dulce / Și-n căldură să și-L culce. / Nimenea nu o lăsară, / Trebuia să nasc-afară. / Noi umblăm din casă-n casă / La acei care ne lasă”.
Colindele alcătuiesc un tezaur neprețuit al Bisericii și al poporului nostru, ele cuprinzând foarte multe învățături de credință și surprinzând toate aspectele Nașterii Pruncului Iisus, de aceea în cuvântul nostru de astăzi vom prezenta aceste detalii numai cu exemple luate din colinde.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, după cum se afirmă: „Astăzi s-a născut / Cel făr’ de-nceput”, „Că veșnicul Dumnezeu / A trimis pe Fiul Său”. „Iată, Cel fără-nceput / Și în lume ne-ncăput, / Iată, Iisus Dumnezeu, / Fiu trimis de Tatăl Său, / Împăratul cel ceresc, / Într-un sălaș pământesc”.

Prin El a fost creată lumea: „Hristos astăzi s-a născut, / Cel ce lumea a făcut”.

Pe lângă firea dumnezeiască, El și-a asumat în persoana sa și firea omenească, pentru „Că Mântuitorul / Și Izbăvitorul / Cu trup s-a născut”.

El a fost trimis de Tatăl în lume pentru mântuirea noastră: „Pe Fiul, în al Său nume, / Tatăl L-a trimis în lume, / Să se nască și să crească, / Să ne mântuiască”. Altă colindă spune că e „Prunc dumnezeiesc, frumos, / Carele din iad ne-a scos”, căci „Șarpelui cumplit / Capul s-a zdrobit”.

El este Mesia cel făgăduit și așteptat: „Că noi știm că s-a născut / Cel așteptat de demult, / Împăratul veacului / Și Cuvântul Tatălui”.
În persoana și opera Domnului Hristos se împlinesc prorociile Vechiului Testament: „Doamne, a Tale cuvinte, / Care s-au scris mai nainte, / S-au plinit, precum și scrie, / Moise la cartea întâie”. „Că s-a născut Iisus Prunc, / Cum s-a prorocit demult”. „Astăzi prorociile / Și toate Scripturile, / Despre Mesia Hristos, / Toate s-au plinit frumos”. „Că El astăzi în Vifleem s-a născut, / Precum au vestit prorocii cei de demult”.

În perioada în care s-a născut Pruncul Iisus, împăratul Octavian Augustus a dispus efectuarea unui recensământ în Imperiul Roman. Despre acesta o colindă glăsuiește: „Împăratul Romei, / August, stăpânea / Multe țări a lumii, / Și el poruncea, / Că-n a sa împărăție / Tot poporul să se-nscrie”.

Datorită acestui recensământ Fecioara Maria și dreptul Iosif au fost nevoiți să plece de la Nazaret, localitatea în care locuiau, la Betleem, orașul lor natal: „Și din Galileea, / De la Nazaret, / Mers-a și Maria, / La Vifleem drept”. Ori altă colindă spune că „Mergând Iosif cu Maria / În Viflaim să se-nscrie”.

Din pricina recensământului, toate casele de oaspeți din Betleem erau ocupate. Situația neplăcută în care se găsea Sfânta Fecioară Maria este prezentată astfel: „Și-a ajuns într-un oraș / Și-a cerut puțin sălaș, / Ca s-o lase să se culce, / Noaptea-n drum să n-o apuce. / Iar oamenii din cetate / I-au răspuns cu răutate: / Du-te, du-te și ne lasă, / Că n-ai loc la noi în casă”.

Locuitorii Betleemului nu știau că Sfânta Fecioară va naște pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, dar răutatea lor s-a dovedit în aceea că au refuzat să ofere găzduire pe timp de iarnă unei tinere însărcinate, gata să nască. „Atunci Sfânta Fecioară / Din Viflaim ieșea, / Și-n câmp, într-o poiată, / Acolo s-așeza”.

Locul nașterii Pruncului Iisus este prezentat în colinde fie ca staul cu animale, fie ca peșteră, pentru că după ce Sfânta Fecioară a ieșit din Betleem, „Mai târziu găsi apoi, / Un staul frumos de oi”, unde „O încălziră boii, / Cu aburii suflând”. „Și între dobitoace, / Pe fânul cel uscat, / Născut-a Preacurata, / Un mare Împărat”.

Întrucât Cel ce s-a născut este Fiul lui Dumnezeu, „Împăratul întregii făpturi” (Iudita 9,12), autorul unei colinde întreabă retoric și tot el răspunde: „Ce palat era / Unde Domnul sta? / Peștera întunecoasă, / Peștera străină rece / Palatul era. Ce-avea de-așternut / Micul nou născut? / Ieslea îi era culcușul, / Fân și paie așternutul / Micului Iisus”.

Refuzul locuitorilor din Betleem de a oferi găzduire Sfintei Fecioare Maria, care era gata să nască, este deplâns într-o colindă întreagă: „Viflaime, Viflaime, / Cum de n-ai primit în tine / Pe Fecioara Maria / Să nască pe Mesia? / N-ai știut tu, Viflaime, / Cu câtă dragoste vine / Cea mai sfântă-ntre Fecioare, / A Domnului Născătoare? / N-ai primit tu, Viflaime, / În casele tale bune, / Să-I dai un pic de sălaș / Celui mai Sfânt Copilaș. / Pat moale pe fân uscat, / Numai vitele I-au dat, / Lumină I-a dăruit, / Steaua de la Răsărit. / Peștera întunecoasă / A fost a Domnului casă, / La venirea Sa în lume, / Din vina ta, Viflaime”.

Colindele ne prezintă faptul că Maica Domnului L-a născut ca Fecioară pe Pruncul Iisus, iar nașterea a fost lipsită de durere: „Mariei, fată fecioară, / I-a sosit vremea să nască” și ieșind din Betleem „S-așeză-ntr-o poiecioară / Și-a născut Maica Fecioară”. În timpul nașterii „Ajutor ceresc cerea, / Ca ușor să nască ea. / Și ușor a și născut, / Un Fiu mândru și plăcut”.

Întrucât Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, fără de mamă, la plinirea vremii El s-a putut naște dintr-o Fecioară, fără sămânță bărbătească, după cum spune colinda: „Că s-a născut făr’ de tată, / Din cea Fecioară curată”.

O colindă istorisește cu lux de amănunte cum îngerul Domnului le-a făcut cunoscută păstorilor din apropierea peșterii de lângă Betleem vestea nașterii. „Pe-un deal păstorii ședeau, / Noaptea oile-și păzeau. / Și cum stau, din slavă, iată, / Că un înger li se-arată. / Fața lui când o zăresc, / Ei de spaimă-ncremenesc. / Iar al Domnului trimis, / Nu vă spăimântați, le-a zis. / Vă vestesc o bucurie, / Vesel azi tot omul fie, / Salte fericit poporul, / S-a născut Mântuitorul! / Jos la staul coborâți / Și în iesle-o să găsiți, / Prunc în scutece-nfășat, / E Iisus Cel așteptat”.

Dacă păstorii de lângă Betleem știau din prorociile Vechiului Testament despre Mesia care urma să se nască în sânul poporului ales, Dumnezeu le-a trimis și păgânilor un semn despre venirea în lume a Fiului Său prin steaua de la Răsărit, pe care remarcînd-o trei cititori în stele, au urmat-o până în Țara Sfântă.

Steaua care a apărut în Răsărit, precum și închinarea magilor, care mai sunt numiți crai, regi sau filozofi, sunt foarte bine surprinse în mai multe colinde: „Steaua sus răsare / Ca o taină mare, / Steaua strălucește / Și lumii vestește / Că astăzi Curata, / Preanevinovata, / Fecioara Maria, / Naște pe Mesia”. „Și trei crai mânați de dor, / Lăsând țări în urma lor, / După stea călătoresc / Să găsească Prunc ceresc”.

Călătoria celor trei magi: Gașpar, Melchior și Baltazar, precum și întâlnirea lor cu regele Irod, cu toate urmările ei nefaste, sunt de asemenea relatate în colinde: „Trei crai de la Răsărit / Cu steaua-au călătorit / Şi-au mers, după cum citim, / Până la Ierusalim. / Acolo când au ajuns, / Steaua-n nori li s-a ascuns. / Prin oraş ei căutau / Şi pe toţi îi întrebau, / Unde s-a născut, zicând, / Un crai mare, de curând? / Ca să mergem să-L vedem / Şi Lui să ne închinăm. / Iară Irod împărat / Auzind s-a tulburat, / Pe crai la el i-a chemat / Şi în taină i-a întrebat, / Zicând: Mergeţi de aflaţi / Şi venind mă înştiinţaţi, / Să merg să mă-nchin şi eu, / Ca unuia Dumnezeu. / Craii dacă au plecat, / Steaua iar s-a arătat / Şi-au mers, până a stătut, / Unde Hristos s-a născut. / Cu daruri s-au închinat / Şi cu toţi s-au bucurat. / Iar ’napoi dac-au purces / Pe altă cale au mers. / Irod rău s-a necăjit, / Oaste mare a pornit / Şi-n Viflaem a intrat, / Pe toţi pruncii i-a tăiat, / De doi ani și mai în jos, / Ca să-L taie pe Hristos”.

Darurile oferite Pruncului Iisus de către magi sunt și ele amintite în colinde: „Ce dar I-au adus, / Magii când s-au dus? / Aur, smirnă și tămâie / Spre mărirea Lui să fie, / Acum și-n vecie”.

Uciderea pruncilor din Betleem și împrejurimi, la porunca regelui Irod, este relatată în amănunt de o colindă: „Iară Irod împărat / Foarte rău s-a tulburat, / Oastea lui și-a adunat, / Pe toți pruncii i-a tăiat, / Patrusprezece mii / De nevinovați copii, / De doi ani și mai în jos, / Vrând să-L taie pe Hristos. / Viflaimul se-ntristează, / Lumea-ntreagă lăcrimează, / Suspinări și lacrime, / Pe la toate casele. / Glas în Rama se-auzea, / Rahela se tânguia, / Și plângea pe fiii ei, / Că-i pieriră mititei”.

O altă colindă îi îndeamnă pe creștini să nu deplângă soarta pruncilor uciși din porunca regelui Irod, pentru că de vreme ce au murit pentru Hristos, au devenit primii martiri ai Bisericii: „Irod împărat, / La suflet spurcat, / Poruncă a dat, / Pruncii i-a tăiat. / Dar tăceți de-a plânge, / Văzând pruncii-n sânge, / Căci ei n-au murit, / Ci au înflorit. / Acei copilași, / Acum îngerași, / De Domnul Iisus, / Sus în cer s-au dus”.

În pofida încercării disperate a regelui Irod de a lua viața Pruncului Iisus, acesta „Pe Hristos nu L-a tăiat, / Tatăl Sfânt L-a apărat, / Căci un înger i-a trimis, / De-a spus lui Iosif în vis, / De-a lui Irod cuget rău, / Spre Fiul lui Dumnezeu. / Iar atuncea Maria / A plecat din Iudeea. / Până în Egipt s-a dus, / Cu dulcele Prunc Iisus”.

Iubiți fii sufletești,

Pe lângă descrierea evenimentelor care au avut loc la Nașterea Pruncului Iisus, colindele mărturisesc credința puternică a poporului nostru în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că „Noi Îl lăudăm și ne închinăm / Cu credință tare”, dar încearcă și să ne transforme în oameni buni, atunci când ne adresează îndemnul: „Și-acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios, române, să fii bun”.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei, vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
Pastorala 2016_Nasterea Domnului_Color.pdf

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI Zalău, 2016

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,
Hristos a înviat!

În timpul intrării Sale triumfale în Ierusalim, „când S-a apropiat şi a văzut cetatea, Iisus a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi. Căci vor veni peste tine zile, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca 19,41-44). La câteva zile după ce a rostit această profeție, „Ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de El ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului. Iar El, răspunzând, le-a zis: «Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească»” (Matei 24,1-2).
Întrucât Domnul Hristos și-a găsit sfârșitul în Ierusalim, dar tot acolo a înviat din morți, în cuvântul nostru de astăzi vom vorbi despre acest oraș și templul din el.
În Talmud, renumita carte sfântă a evreilor, stă scris: „Zece măsuri de frumusețe i-au fost dăruite lumii. Nouă le-a luat Ierusalimul, iar una restul lumii”.
Ierusalimul sau „Cetatea păcii”, cum s-ar traduce din limba ebraică în românește numele acestui oraș, este cel mai important centru spiritual de pe fața pământului, fiind considerat sfânt de către creștini, evrei și musulmani, ceea ce îl face să fie unic în lume. Orașul este situat la cumpăna dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, pe vechiul „Drum al Patriarhilor”, ce lega Egiptul de Asiria. Ierusalimul este așezat în munții Iudeii, pe un platou calcaros, înalt de 800 de metri peste nivelul mării, fiind înconjurat din trei părți de văi adânci.
Orașul vechi se prezintă astăzi ca o cetate medievală împrejmuită de ziduri groase, care au o lungime de patru kilometri și o înălțime între zece și douăzeci de metri, fiind ridicate de sultanul Soliman Magnificul (1520-1566). Orașul vechi adăpostește cartierele creștin, armean, evreiesc și arab, accesul în cetate fiind făcut prin opt porți.
În decursul îndelungatei sale istorii, Ierusalimul a fost distrus de două ori, asediat de douăzeci și trei de ori, atacat de cincizeci și două de ori, capturat și recapturat de patruzeci și patru de ori.
Originea orașului se pierde în negura vremii. Descoperirile arheologice au stabilit că prima fundație a acestuia coboară în timp până la începutul celui de-al treilea mileniu î.Hr., fiind scoase la lumină vestigii ale unei cetăți vechi de peste cinci mii de ani.
Cea dintâi posibilă referire la cetatea Ierusalimului o întâlnim în cartea Facerii (14,18) din Vechiul Testament, unde Melchisedec este menţionat ca rege al Salemului, prin anii 2150 - 2000 î.Hr. Identificarea Salemului cu Ierusalimul este susținută printre alții și de către renumitul istoric evreu Iosif Flaviu.
Prima mențiune scrisă despre acest oraș apare în textele egiptene de blestem din secolele XIX-XVIII î.Hr., sub forma Rusalimum.
David, cel de-al doilea rege al evreilor, care a domnit între anii 1010 și 970 î.Hr, după ce a capturat Ierusalimul de la tribul iebuseilor în anul 1003, și-a mutat capitala regatului de la Hebron aici.
Regele babilonian Nabucodonosor al II-lea a cucerit Ierusalimul în anul 586 î.Hr., lăsându-l în ruine, iar pe locuitori i-a exilat în Babilon.
În 536 î.Hr., robii evrei s-au întors din Babilon și au reclădit Ierusalimul, care a fost capturat în mod pașnic de împăratul Alexandru cel Mare, în 332 î.Hr.
În anul 63 î.Hr., Ierusalimul a fost cucerit de oștile romane conduse de generalul Pompei.
La finele revoltei iudaice din anii 66-70 d.Hr., romanii, sub conducerea lui Titus, au distrus Ierusalimul.
Între anii 132-135 d.Hr., a avut loc o nouă revoltă a iudeilor, care a fost înăbușită în sânge de romani. În urma acesteia, Ierusalimul a fost nimicit, fiind arat cu plugurile, iar populația evreiască a fost trimisă în robie pe întinsele teritorii ale Imperiului Roman. Împăratul Adrian a ridicat aici o cetate păgână numită Aelia Capitolina, închinată zeului Jupiter Capitolinul, în care iudeilor nu le era permis să intre.
În urma edictului de toleranță de la Milan, emis în anul 313, de împăratul Constantin cel Mare, creștinii au dobândit libertate de manifestare în Imperiul Roman, încât în Ierusalim au fost ridicate mai multe biserici, iar evreilor li s-a dat voie să se stabilească aici.
În 614, Ierusalimul a căzut în mâinile perșilor conduși de Khosroe al II-lea, care au distrus biserica Învierii Domnului și au expulzat toți evreii din oraș.
În anul 629, Ierusalimul a fost recucerit de împăratul bizantin Heraclie I.
Califul Omar al Damascului a ocupat în 638 Ierusalimul, care a trecut sub stăpânire musulmană, ridicându-se aici mai multe moschei.
Cavalerul francez Godefroy de Bouillon, aflat în fruntea oștilor cruciate, a cucerit în anul 1099 Ierusalimul, devenind regele acestuia.
În 1187, Ierusalimul a fost capturat de musulmanii conduși de sultanul Egiptului Saladin, care era supranumit „Leul deșertului”.
În anul 1244, mercenarii turci aflaţi sub conducerea lui Salih Ayyub, au cucerit Ierusalimul, pe care l-au transformat în ruine.
Ierusalimul a căzut în mâinile mamelucilor Egiptului, în 1260.
În anul 1517, Imperiul Otoman a preluat în mod pașnic Ierusalimul.
Trupele britanice, aflate sub comanda generalului Edmund Allenby, au cucerit Ierusalimul, în 1917.
În 14 mai 1948, a fost înființat Statul Israel, iar în 13 decembrie 1949, Ierusalimul a fost declarat capitala acestuia.
Întrucât Ierusalimul este considerat oraș sacru de către creștini, evrei și musulmani, vom prezenta, în ordinea vechimii lor, cele mai importante locuri sfinte de aici, ale celor trei mari religii monoteiste din lume.
Muntele Moria este locul în care patriarhul Avraam, părintele poporului ales, trebuia să-l jertfească pe fiul său Isaac, la porunca lui Dumnezeu. Renumita moschee a lui Omar se înalță astăzi pe acest munte.
Mormântul regelui și psalmistului David, în timpul căruia Ierusalimul a devenit capitala regatului Israel, se găsește sub foișorul Cinei de Taină.
Sionul este o colină din zona de sud-est a Ierusalimului. În timpul robiei babilonice acesta a devenit simbolul speranței mesianice a iudeilor.
La porunca lui Dumnezeu, evreii au alcătuit întâi cortul mărturiei, apoi au ridicat templul din Ierusalim, care era centrul spiritual al întregii vieţi din Israel. Orice copil iudeu de parte bărbătească era închinat lui Dumnezeu în acest templu. De asemenea, fiecare familie de evrei trebuia să se închine la templul din Ierusalim cel puţin o dată în viaţă. Mare parte a materialelor din care a fost zidit templul au fost adunate de regele David, însă acesta a fost ridicat de fiul său, înțeleptul Solomon (970-930 î.Hr.), în decurs de șapte ani, fiind terminat și sfințit în anul 955.
Când a fost gata, templul se putea număra printre minunile lumii. Era zidit din marmură albă şi acoperit din acelaşi material. Pe acoperiş erau înfipte cuie de aur, cu partea ascuţită în sus, pentru a nu se aşeza păsările să-l murdărească. Văzut din depărtare, acesta semăna cu un munte de zăpadă care străluceşte în soare.
Templul avea două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor.
În Sfânta se aflau masa, pâinile punerii înainte pentru slujbă şi sfeşnicul cu şase braţe. Aici tămâia zilnic câte un preot, prin tragere la sorţi.
În Sfânta Sfintelor se găseau altarul tămâierii, care era tot de aur şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot se păstra urna de aur, în care era un vas cu mană, toiagul lui Aaron care odrăslise şi tablele legii. Deasupra chivotului erau doi heruvimi ai măririi, care umbreau altarul împăcării. În Sfânta Sfintelor intra numai arhiereul, o dată pe an, cu sânge de animale, adus ca jertfă pentru popor.
Templul era înconjurat de un pridvor şi de mai multe curţi.
În 586 î.Hr., regele Nabucodonosor al II-lea al Babilonului a jefuit și incendiat templul din Ierusalim, a luat ca pradă de război sfintele vase și podoabe, iar pe evreii din Israel i-a dus în robie.
După ce regele persan Cirus al II-lea (559-530 î.Hr.) a cucerit Babilonul, evreii, sub conducerea lui Zorobabel, s-au întors acasă în anul 538. Cu sprijin financiar din partea vistieriei regale a lui Cirus, evreii au reconstruit templul din Ierusalim, care a fost sfințit în 515, reprimind și odoarele confiscate de Nabucodonosor.
Când templul a fost gata, era mai mare decât cel al lui Solomon, dar departe de a fi ceea ce fusese vechiul templu. Bătrânii care apucaseră şi templul lui Solomon, când priveau la modestia celui nou şi îşi aduceau aminte de măreţia şi strălucirea celuilalt, izbucneau în plâns. Prorocul Agheu însă îi mângâia şi le zicea că „slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi” (Agheu 2,9), pentru că în el va intra Mesia cel aşteptat.
În anul 169 î.Hr., regele seleucid Antioh al IV-lea Epifanes a prădat templul din Ierusalim. Doi ani mai târziu, același rege a interzis cultul iudaic și a așezat în templu statuia lui Zeus, impunând cultul acestuia.
Evreii, sub conducerea fraților Macabei, s-au răsculat și au înlăturat jugul seleucid, iar în 164 î.Hr., Iuda Macabeul a reparat templul din Ierusalim.
Un secol mai târziu, regele Irod cel Mare a renovat complet și a extins templul.
În acest templu s-a nevoit Sfânta Fecioară Maria, timp de doisprezece ani.
În urma unei revoltei iudaice, în anul 70 d.Hr. templul din Ierusalim a fost distrus în întregime de către romani, fără a mai fi refăcut vreodată.
Tot ce a mai rămas în picioare din acest templu este un zid lung de 488 de metri, ridicat de regele Irod cel Mare, din care mare parte se află sub pământ. Zidul de astăzi are o înălțime de 32 de metri, din care doar 19 sunt la vedere, și cuprinde un număr de 45 de rânduri de piatră, dintre care 28 la suprafața solului, iar 17 dedesubt. Doar primele șapte straturi de piatră sunt din vremea lui Irod cel Mare, celelalte fiind adăugate ulterior.
Zidul plângerii este cel mai sfânt loc al evreilor, fiind tot ce a mai ramas din templul lor de altă dată. Pelerini iudei din toate colțurile lumii vin să se roage aici și să plângă pierderea templului.
Evreii introduc în spațiile dintre pietrele zidului bucățele de hârtie pe care își scriu dorințele, în timp ce alții se roagă cu voce tare în cele mai diverse limbi ale lumii. De două ori pe an, înainte de sărbătoarea Paștelor și de Anul Nou evreiesc, aceste bucăți de hârtie sunt scoase și îngropate pe Muntele Măslinilor.
Pe esplanada din fața zidului plângerii au loc evenimente foarte importante: lunea și joia dimineața se desfășoară ceremonii în timpul cărora băieții de treisprezece ani își sărbătoresc majoratul religios; vinerea seara studenții celebrează, la apusul soarelui, sosirea sabatului; tinerii căsătoriți vin să se fotografieze, iar copiii din clasa întâi primesc aici primul lor exemplar al Vechiului Testament.
Pentru creștini, cele mai importante locuri sfinte din Ierusalim, în afară de cele comune cu ale evreilor, sunt: foișorul cinei de taină, unde a avut loc și pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli; Grădina Ghetsimani; biserica Sfântului Mormânt, care cuprinde Golgota (locul în care Domnul Hristos a fost răstignit), piatra ungerii (pe care trupul Domnului a fost uns cu miresme de Iosif din Arimateea și de Nicodim), Sfântul Mormânt (în care a fost așezat și de unde a înviat, a treia zi, trupul mort al Mântuitorului); precum și mormântul Maicii Domnului.
Musulmanii dețin în Ierusalim moscheea Al Aqsa, de unde ei consideră că profetul lor, Mahomed, s-a înălțat la cer, călare pe calul său Al-Buraq al-Sharif și moscheea lui Omar, zidită pe locul fostului templu iudaic. Esplanada cu cele două moschei amintite este socotit cel de-al treilea loc sfânt al musulmanilor din lume, după orașele Mecca și Medina.
Iubiți fii sufletești,
Orice creștin adevărat are dorința sfântă de a vizita Ierusalimul. Cei care însă, din diverse motive, nu pot ajunge să contemple frumusețile Ierusalimului pământesc, să nu se întristeze, pentru că Dumnezeu a pregătit pentru cei vrednici Ierusalimul ceresc (Evrei 12,22), despre care Sfântul Ioan Evanghelistul a scris în Cartea Apocalipsei: „Şi am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi într-însa, şi robii Săi I se vor închina, iar Dumnezeu va locui cu oamenii şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei” (Apocalipsă 21,2-3 și 22,3).
Cunoscând acestea, să ne străduim să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ferindu-ne de păcat și săvârșind cât mai multe fapte bune, pentru că numai în acest fel ne vom putea bucura de bunătățile împărăției cerurilor sau ale Ierusalimului ceresc, pe care Dumnezeu „le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El” (I Corinteni 2,9).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
Pastorala 2016_Invierea Domnului_Color.pdf

Pastorală la naşterea Domnului Zalău, 2015

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,
Să-i dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit și anul acesta să sărbătorim marele praznic al Crăciunului.
Biserica a numit planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, pentru că până în momentul în care Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis de Dumnezeu să-i binevestească Sfintei Fecioare Maria în Nazaretul Galileii că ea va naşte pe Fiul Lui, nici puterile cereşti nu cunoşteau acest plan măreţ al lui Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu le-a fost necunoscută îngerilor pentru ca diavolii, care sunt îngeri pervertiţi lăuntric şi îndepărtați de la faţa lui Dumnezeu, să nu ştie nimic despre ea, pentru a nu lupta împotriva realizării ei.
În cuvântul nostru de astăzi vom vorbi despre regele Irod, prin care vrăjmașul a încercat să curme viața Pruncului Iisus, iar prin aceasta să zădărnicească planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.
Cine a fost de fapt regele Irod?
Acesta s-a născut în anul 73 î.Hr. la Ascalon, fiind fiul influentului procuror idumeu Antipater și a soției sale Kypros, o femeie de descendență arabă. La vremea aceea conducător politic și religios al Iudeei era Ioan Hyrcan al II-lea, din dinastia Hasmoneilor, o cunoscută familie evreiască.
În anul 63 î.d.Hr. oștile romane conduse de generalul Pompei au cucerit Palestina. Ioan Hyrcan a fost confirmat în funcție, ca vasal al Romei, iar Antipater a fost numit epitrop, un fel de prim-ministru al lui Hyrcan, care și-a promovat fiul în funcția de prefect militar al Galileii.
În anul 43 î.Hr. Antipater a murit otrăvit, iar Irod a fost numit epitrop în locul tatălui său.
Trei ani mai târziu, Antigon, nepotul lui Hyrcan al II-lea, ajutat de perși, l-a înlăturat de la putere pe unchiul său și a proclamat independența regatului față de Imperiul Roman. Pierzându-și funcția, Irod, care era un apropiat al generalului roman Marc Antoniu, a plecat la Roma și a promis în fața senatului că dacă va fi numit regele evreilor va readuce Palestina sub stăpânire romană. Primind acceptul senatorilor și sprijin militar, Irod a început recucerirea țării, iar în anul 37 î.Hr. l-a capturat și ucis pe Antigon, luându-și regatul în stăpânire.
Irod a guvernat sub control roman. Manifestându-şi simpatia faţă de civilizaţia Greciei şi a Romei, acesta a construit temple în onoarea zeilor acestora și a adus la curtea din Ierusalim învăţaţi greci. De asemenea, între anii 23-20 î.Hr. a construit, în pustiul Iudeii, o puternică fortăreață și un palat.
În Vechiul Testament Dumnezeu poruncise poporului ales: „Dintre fraţii tăi să-ţi pui rege peste tine; să nu pui peste tine rege de alt neam, că acela nu este fratele tău” (Deuteronom 17,15). Întrucât Irod era idumeu, uzurpator al dinastiei evreiești a Hasmoneilor și supus Romei, nu era pe placul iudeilor. Dându-și seama că sprijinul roman nu îi era suficient pentru a-i asigura o guvernare sigură, Irod s-a căsătorit cu prințesa Mariamne, nepoata fostului rege Hyrcan al II-lea, iar în anul 20 î.Hr., a început reconstrucția templului din Ierusalim, care era centrul spiritual al întregii vieți din Israel. Optsprezece luni au fost dedicate reclădirii sanctuarului propriu-zis și opt ani au fost necesari pentru ridicarea platformelor înconjurătoare, a zidurilor și curților.
Cunoscând antipatia evreilor față de persoana lui, Irod își simțea în permanență tronul amenințat, încât a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l proteja. Astfel, aproape imediat după ce a ajuns rege, a executat patruzeci și cinci de nobili care îl sprijiniseră pe Antigon, confiscându-le averile. De asemenea, la scurt timp după urcarea sa pe tron, cunoscând profețiile care vesteau că Mesia urma să se nască din casa regelui David, a ordonat distrugerea registrelor cu datele genealogice ale urmașilor prezumtivi ai acestui rege.
Prima victimă din familia lui Irod care a căzut pradă suspiciunilor acestuia a fost marele preot Aristobul, fratele Mariamnei. Întrucât la sărbătoarea corturilor a fost aclamat de mulțimea de la templu, marele preot a fost invitat de Irod la palatul său din Ierihon. Fără să bănuiască ceva, în timp ce făcea baie în piscina palatului, Aristobul a fost înecat de oamenii regelui.
Acuzat de asasinarea marelui preot, Irod a trebuit să se prezinte în fața lui Marc Antoniu pentru explicații. Înainte de a pleca la judecată, regele i-a poruncit în taină unchiului său Iosif ca în cazul în care el va fi executat, soția sa Mariamne să fie ucisă, pentru a nu deveni soția altcuiva. Fiind achitat de acuzația ce i s-a adus, Irod s-a întors la Ierusalim, unde a aflat că Mariamne știa de porunca tainică dată de el lui Iosif, fapt pentru care acesta a fost imediat omorât.
Deși Irod o iubea pe Mariamne, datorită actelor de gelozie ale celorlalte soții ale sale și răcelii cu care aceasta îl trata, regele a poruncit ca Mariamne să fie executată. Regretându-și fapta, Irod a căzut grav bolnav la pat. Crezând că sfârșitul regelui este aproape, Alexandra, mama Mariamnei, a făcut tot ce a putut pentru ca tronul acestuia să fie moștenit de nepoții ei, Aristobul și Alexandru, fiii lui Irod cu Mariamne. Pentru această faptă soacra regelui a fost executată.
Aristobul si Alexandru, fiii lui Irod cu Mariamne, fuseseră într-adevăr pregătiți pentru a fi moștenitorii tronului, căci făcând parte din familia Hasmoneilor, pe linie maternă, ar fi fost acceptați de poporul evreu. În acest scop ei au fost trimiși de tatăl lor să studieze la Roma. Când cei doi s-au înapoiat la Ierusalim, au devenit obiectul uneltirilor lui Salomeea, sora lui Irod, și ale lui Antipater, fiul cel mai mare al regelui, cu prima sa soție, Doris. Ca urmare a acuzelor de trădare, cei doi au fost executați, iar alți trei sute de iudei învinuiți că simpatizau cu ei au fost omorâți cu pietre.
Spre sfârșitul domniei lui Irod, „în Betleemul Iudeii S-a născut Iisus, iar magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: «Unde este Cel ce S-a născut rege al Iudeilor? Că în Răsărit I-am văzut steaua şi am venit să I ne închinăm». Şi auzind acestea, regele Irod s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat: «Unde este să Se nască Hristos?». Iar ei i-au zis: «În Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul: Şi tu, Betleeme din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel». Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: «Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă-L veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu şi să mă închin Lui». Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: «Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare». Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt. Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi-n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2,1-14 și 16).
Prin această măsură sângeroasă Irod credea că Îl va ucide pe Mesia cel profețit şi astfel îşi va proteja tronul. Pe cât de nepopular fusese până acum între evrei, din acest moment va ajunge să fie chiar urât de către supuşii săi.
Spre sfârșitul vieții regele a suferit de o boală cumplită. Viermii îi mâncau carnea de viu, în timp ce trupul îi era plin de răni. Puroi amestecat cu viermi îi curgea din plăgi, iar mirosul îngrozitor îi alunga pe toţi cei apropiaţi lui. Slujitorii îi puneau bucăţi de carne proaspătă de viţel pe răni, pentru a atrage viermii, însă aceştia preferau să se hrănească din carnea bătrânului rege. Pentru că medicii nu au mai întâlnit la nimeni această maladie, au denumit-o „boala lui Irod”.
Răspândindu-se în popor vestea că regele nu se mai poate însănătoși, o bucurie delirantă a izbucnit în Ierusalim și o gloată de evrei a dărâmat vulturul de aur, emblema stăpânitorilor romani, pe care Irod îl pusese la intrarea templului. Înzdrăvenindu-se, regele a poruncit ca făptașii să fie arși de vii.
După ce starea de sănătate a regelui s-a înrăutățit din nou, acesta a încercat să se sinucidă. Vestea tentativei de suicid a început să circule prin palat, iar Antipater, fiul cel mare al regelui, care era întemnițat din porunca acestuia în închisoarea palatului, auzind larma, a crezut că tatăl lui murise. Întrucât el fusese desemnat de rege drept succesor la tron, a încercat să-i mituiască pe gardieni, pentru a fi eliberat. Temnicerii i-au făcut cunoscută regelui intenția lui Antipater, iar Irod a ordonat omorârea pe loc a fiului său, fapt petrecut cu doar cinci zile înainte de moartea lui Irod.
Întrucât evreii nu mâncau carne de porc, pentru că acest animal era considerat necurat sau spurcat în legea lor şi ținând cont de cruzimea lui Irod față de proprii săi copii, împăratul Octavian Augustus a afirmat: „Melius Herodius porcum esse quam filium”, adică, „este mai bine să fii porcul lui Irod decât fiul său”.
Simțindu-și sfârșitul aproape și știind prea bine cât de nepopular era între supușii săi, Irod a trimis scrisori capilor familiilor evreiești cele mai de cinste, cerându-le să se prezinte lângă patul său de moarte. Cinci sute de fruntași ai poporului au venit la reședința de iarnă a regelui și au fost adunați în hipodromul din Ierihon. Irod i-a poruncit surorii sale, Salomeea, ca imediat după moartea lui, toţi cei din hipodrom să fie omorâți, pentru ca poporul să nu se bucure de moartea lui, ci să plângă. Din fericire, în urma decesului lui Irod, Salomeea i-a eliberat pe cei cinci sute, lăsându-i să se întorcă la casele lor.
Istoricul evreu Joseph Khusner a caracterizat domnia lui Irod ca fiind un fluviu de sânge, și având în vedere viclenia, cruzimea şi sfârşitul regelui, a spus că acesta s-a urcat pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un câine.
Irod a avut 10 soții și 14 copii, iar după moartea lui regatul a fost împărțit între patru dintre fiii săi.

Iubiți fii sufletești,
Cunoscând viața regelui Irod constatăm lucrarea celui rău în lume și înțelegem de mânia cărui tiran a scăpat Pruncul Iisus. În același timp vedem modul în care Dumnezeu poartă de grijă de cei aleși, de aceea să încercăm și noi să ne numărăm printre aceștia, pentru că așa cum a afirmat Sfânta Scriptură, „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22,14).
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
Pastorala 2015_Nasterea Domnului.pdf

Pastorala la Invierea Domnului, 2015

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI
Zalău, 2015

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioși,
Hristos a înviat!

Ne bucurăm și anul acesta de marele praznic al Sfintelor Paști, când moartea, vrăjmașul de temut al neamului omenesc, a fost biruită o dată pentru totdeauna, prin învierea Domnului Hristos din morți.
Dacă în pastorala de anul trecut de la Sfintele Paști am prezentat procesul Mântuitorului, în cuvântul de astăzi vom vorbi despre guvernatorul Iudeii, cel care L-a judecat și condamnat la moarte pe Domnul Hristos. Fără îndoială, Ponțiu Pilat este unul dintre cele mai cunoscute personaje din istoria umanității, pe care îl întâlnim în paginile Sfintei Scripturi și al cărui nume este pomenit în toate bisericile la Sfânta Liturghie, precum și la alte sfinte slujbe la care se citește Simbolul Credinței, dar și în rugăciunile particulare ale oricărui creștin care rostește Crezul. De asemenea, expresia „s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont” este extrem de răspândită și utilizată în întreaga lume. În pofida acestui fapt, se cunosc foarte puține amănunte despre viața enigmaticului personaj. Întrucât multe date din biografia lui Pilat sunt incerte, iar altele de-a dreptul contradictorii, informațiile care circulă dau loc la tot felul de speculații, uneori fanteziste, care îl fac și mai controversat. Pornind de la anumite mărturii contemporane cu Ponțiu Pilat despre viața acestuia, dar și de la alte surse de informare ulterioare, am alcătuit o scurtă biografie a renumitului prefect al Iudeii, care sperăm să fie cât mai aproape de adevăr, care de multe ori este extrem de greu de aflat, iar alteori dificil ori chiar imposibil de pătruns cu mintea, într-o lume pervertită de păcat. Un exemplu tipic în acest sens îl întâlnim tocmai în discuția purtată de Domnul Hristos cu Ponțiu Pilat, în care Mântuitorul a afirmat: „«Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr», iar Pilat L-a întrebat: «Ce este adevărul?»” (Ioan 18,37-38).
Conform unei vechi tradiții, Ponțiu Pilat s-a născut în localitatea Bisenti, din regiunea Samnit, astăzi Abruzzo, din Italia Centrală, unde se află ruinele unui edificiu roman cunoscut drept „Casa lui Pilat”. S-a mai afirmat de asemenea că acesta ar fi venit pe lume în satul Fortingall, din zona Perthshire, Scoția, ca fiu nelegitim al unui ambasador roman, dar și că ar fi văzut pentru prima dată lumina zilei într-o localitate din Spania, ori din Germania.
Unii cercetători consideră că guvernatorul Iudeii aparținea neamului Ponti, vechi nume de familie întâlnit în regiunea Samnit.
Pentru prenumele „Pilat” există mai multe variante de traducere din limba latină. Pe de o parte, acesta poate deriva din „pileatus”, care înseamnă „cel ce poartă pe cap o bonetă roșie”, denumire utilizată pentru sclavii eliberați, ceea ce ar denota că printre înaintașii procuratorului Iudeii ar fi existat un sclav eliberat. Pe de altă parte, acest nume poate proveni din „pilum”, care înseamnă „lance”, și ne indică faptul că judecătorul Domnului Hristos ar fi fost fiul unui ofițer roman decorat cu lancea de onoare. „Pilum” se mai poate traduce și prin „om destoinic în a mânui lancea”, arma prin excelență a legionarului roman, care poate să însemne că Pilat ar fi fost militar, iar la sfârșitul carierei a fost numit guvernator al Iudeii, regiune specială în cadrul Imperiului Roman, unde calitățile de administrator ale reprezentantului Romei trebuiau dublate de cele de militar chemat să asigure ordinea amenințată în permanență.
Ponțiu Pilat a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeii, fiind numit în această funcție în anul 26 d. Hr. de către împăratul Tiberiu (14-37 d. Hr.), foarte probabil la propunerea lui Lucius Aelius Sejanus, comandantul cohortelor pretoriene, garda personală a împăratului, care era considerat mâna dreaptă a lui Tiberiu.
Pilat a fost însoțit în Iudeea de către soția sa, Claudia Procula, cu care se presupune că ar fi avut un fiu, care a murit de mic.
Reședința oficială a guvernatorului Iudeii se găsea în Cezareea, pe malul Mării Mediterane. Orașul fusese ridicat între anii 22 și 10 î. d. Hr. de către regele Irod cel Mare pe ruinele unui vechi port fenician, la o distanță de 120 km de Ierusalim, capitala religioasă a provinciei, unde se afla templul și își aveau reședința arhiereul sau marele preot și sinedriul. Prefectul locuia, probabil, în palatul pe care Irod îl construise inițial pentru familia sa. La marile sărbători religioase iudaice guvernatorul se deplasa la Ierusalim pentru a supraveghea păstrarea ordinii de către miile de pelerini, dar și pentru a înmâna arhiereului veșmintele sacre, păstrate de romani în fortăreața Antonia, ca semn al dependenței imperiale.
Pe lângă faptul că L-a judecat și condamnat la moarte prin răstignire pe Mântuitorul lumii, Ponțiu Pilat a rămas faimos în analele istoriei prin gafele pe care le-a făcut în calitate de prefect al Iudeii.
În anul 26, la adăpostul nopții, Pilat a introdus în Ierusalim stindardele care purtau chipul împăratului, lucru evitat de prefecții dinaintea lui. Actul său a fost interpretat ca o frondă la adresa credinței localnicilor, care interzicea cu strictețe amplasarea în Ierusalim, orașul lor sfânt, a oricărui portret. Iudeii au protestat printr-o delegație numeroasă trimisă la Cezareea, unde se afla guvernatorul. Pilat le-a respins cererea, pentru a nu aduce jignire Cezarului. Evreii din delegație au înconjurat palatul guvernatorului și s-au aruncat cu fața la pământ, iar vreme de cinci zile și cinci nopți au rămas în această poziție, în semn de protest. În cea de-a șasea zi prefectul s-a așezat pe jilțul de judecător din marele hipodrom, unde i-a chemat pe iudei, care au fost imediat împresurați de soldații săi. Pilat i-a amenințat că dacă nu acceptă portretele împăratului le va tăia pe loc capetele, poruncind soldaților să-și scoată săbiile din teacă. Atunci, într-un gest spontan, de parcă ar fi fost înțeleși, iudeii s-au aruncat cu fața la pământ și și-au dezvelit cefele, strigând cât îi ținea gura că preferă să moară decât să-și încalce legile. Impresionat de acest gest, Pilat a cedat și a dat ordin să fie retrase numaidecât toate portretele Cezarului din Ierusalim.
Întrucât alimentarea cu apă a Ierusalimului lăsa mult de dorit, Pilat a hotărât să construiască un nou apeduct în partea de sud a orașului, prin care să aducă apă de izvor până la templu. Pentru realizarea proiectului era nevoie de o sumă mare de bani, iar prefectul a decis să folosească în acest scop și bani din tezaurul templului. Văzând că vistieria templului se golea, preoții au ațâțat poporul, iar când prefectul a venit la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători, mii de oameni s-au răzvrătit, proferând insulte la adresa înaltului funcționar roman. Guvernatorul a ordonat intervenția armatei, iar revolta a fost înăbușită în sânge.
Ponțiu Pilat a expus în palatul regelui Irod din Ierusalim, pe care îl folosea ca reședință personală în acest oraș, câteva scuturi aurite cu inscripții religioase la adresa împăratului Tiberiu, pe care religia oficială romană îl socotea de natură divină. Evreii s-au indignat, pentru că aceste inscripții erau dedicate altei divinități decât Dumnezeului lui Israel, în cetatea lor sfântă. Locuitorii orașului și-au manifestat nemulțumirea, trimițând o delegație la prefect, cu scopul de a-l convinge să retragă scuturile aurite din palat, însă fără nici un rezultat. Protestul a devenit general, iar iudeii s-au plâns direct Romei, încât împăratul Tiberiu i-a poruncit lui Pilat să mute scuturile respective în templul lui Augustus din Cezareea.
În vara anului 36 un presupus profet din Samaria a îndemnat locuitorii zonei să urce pe Muntele Garizim, care se bucura în rândul samarinenilor de faima unui munte sfânt, pentru a le arăta vasele sfinte îngropate acolo de Moise, care le-ar fi permis să celebreze cultul cel adevărat. Localnicii i-au dat crezare, iar în ziua în care s-a hotărât dezgroparea odoarelor, o mulțime de oameni s-a adunat în târgul Tirathaba, la poalele muntelui. Auzind de această adunare, care se presupunea că era îndreptată contra stăpânirii romane, în momentul în care a început urcușul, Pilat le-a ieșit în întâmpinare cu trupe bine înarmate, care au împrăștiat cu lăncile mulțimea, capturând și executând căpeteniile. Încleștarea a fost un adevărat masacru.
Samarinenii au trimis o solie la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, pentru a se plânge de măcelul săvârșit de Pilat. Acesta l-a însărcinat pe prietenul său, Marcellus, să se ocupe de guvernarea Iudeii și i-a poruncit lui Pilat să se înfățișeze înaintea Cezarului, pentru a da socoteală de acuzațiile pe care i le aduceau samarinenii. Pilat a pornit spre Roma, însă înainte de a ajunge în Orașul Etern, la mijlocul lunii martie a anului 37 împăratul Tiberiu a murit, în locul lui fiind ales Caligula.
În privința sfârșitului lui Ponțiu Pilat există numeroase versiuni, dintre care vom prezenta câteva, fără a ști însă cu certitudine care este cea adevărată, ori dacă vreuna se apropie de adevăr.
După unele relatări, fostul prefect al Iudeii a fost condamnat la moarte de împăratul Caligula pentru faptele sale, după altele a fost asasinat de evreii din Roma. Unii afirmă că succesorul lui Tiberiu l-a exilat în Galia, unde s-ar fi sinucis. Alții pretind că şi-ar fi pus singur capăt zilelor înainte de a fi judecat de către noul împărat, iar trupul său neînsufleţit ar fi fost aruncat în apele Tibrului, la Roma. Conform unor legende medievale, după ce s-a sinucis, trupul i-a ajuns în Elveția de astăzi, într-un loc care îi poartă de atunci numele, existând trei variante în acest sens: Pilatusberg, pe înălțimile Lucernei; Masivul lui Pilat, la sud de Muntele Saint-Ettiene; precum și Muntele lui Pilat, în apropiere de Lucerna.
După alte izvoare, Pilat ar fi fost exilat în Galia, unde ar fi trăit până la moarte.
Unii cercetători afirmă că întrucât împăratul Tiberiu a murit înainte ca Pilat să i se înfățișeze, acesta nu a mai trebuit să dea socoteală pentru faptele sale ca prefect, din moment ce acela pe care îl reprezentase și în fața căruia răspundea încetase din viață. De asemenea, o plângere adresată noului împărat împotriva lui ar fi fost zadarnică, întrucât Caligula și-a început domnia prin decretarea unei amnistii generale. În această situație, fostul prefect ar fi abandonat cariera politică, retrăgându-se în Sicilia, unde avea o moșie, și câte zile a mai avut, s-a întreținut din vânzarea grâului pe care îl cultiva aici.
Tradiția creștină apocrifă vorbește despre convertirea lui Ponțiu Pilat, care după ce ar fi îmbrățișat credința creștină, ar fi suferit moarte martirică în timpul persecuției anticreștine declanșate de împăratul Nero, fiind primit în cer de Domnul Hristos. Pornind de la această tradiție și considerând că judecătorul Mântuitorului lumii este un instrument prin care s-a realizat mântuirea, Biserica Etiopiană, care nu se află în comuniune cu Bisericile Ortodoxe, l-a trecut pe Pilat în rândul sfinților, sărbătorindu-l în 25 iunie, împreună cu soția sa, Claudia Procula.
Întrucât soția lui Pilat i-a trimis acestuia, în timpul procesului Mântuitorului, mesajul: „Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că astăzi mult am pătimit în vis din pricina Lui” (Matei 27,19), încercând prin aceasta să Îl salveze pe Domnul Hristos de la moarte și pornind de la informația că aceasta s-a botezat, a devenit uceniță a Sfinților Apostoli și a îndurat nenumărate suferințe pentru credința în Iisus Hristos, Biserica Greacă o numără pe Claudia Procula printre sfinți, cu dată de prăznuire în 27 octombrie.
Iubiţi fii sufleteşti,
Dacă din cuvântul de astăzi am constatat cât de greu este uneori să cunoaștem anumite realități ale acestei lumi, precum și să distingem adevărul de plăsmuire, înțelegem atunci cât de important este că Domnul Hristos, „Adevărul” cel veșnic, S-a revelat pe Sine, precum Însuși a afirmat: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). În consecință, să nu căutăm mai mult decât este necesar să aflăm diverse taine ale acestei lumi, care nu mântuiesc pe nimeni, ci satisfac doar simpla curiozitate, ci să ne străduim din răsputeri să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să Îi împlinim poruncile, pentru că numai așa vom dobândi viața de veci în împărăția cerurilor, după cum i-a spus Domnul Hristos lui Dumnezeu Tatăl când se ruga în Grădina Ghetsimani: „Viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului




Descarcare document
Pastorala 2015_Invierea Domnului (1).pdf

Pastorală la Nașterea Domnului - 2014

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2014

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,
Mărețul praznic al nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos ne umple din nou sufletele de bucurie, iar colindele ne poartă înapoi în timp, în atmosfera Betleemului de acum două mii de ani.
La nașterea Pruncului Iisus au avut loc mai multe evenimente importante, în care au fost implicate foarte multe persoane. În cuvântul nostru de astăzi însă ne vom opri doar asupra a trei personaje, care sunt printre cele mai misterioase din întreaga Sfântă Scriptură. Este vorba despre magii de la Răsărit, despre care o colindă glăsuiește: „Trei crai de la Răsărit / Cu steaua-au călătorit / Şi-au mers, după cum citim, / Până la Ierusalim. / Acolo când au ajuns, / Steaua-n nori li s-a ascuns. / Prin oraş ei căutau / Şi pe toţi îi întrebau, / Unde s-a născut, zicând, / Un crai mare, de curând? / Ca să mergem să-L vedem / Şi Lui să ne închinăm. / Iară Irod împărat / Auzind s-a tulburat, / Pe crai la el i-a chemat / Şi în taină i-a întrebat, / Zicând: «Mergeţi de aflaţi / Şi venind mă înştiinţaţi, / Să merg să mă-nchin şi eu, / Ca unuia Dumnezeu». / Craii dacă au plecat, / Steaua iar s-a arătat / Şi-au mers, până a stătut, / Unde Hristos s-a născut. / Cu daruri s-au închinat / Şi cu toţi s-au bucurat. / Iar ’napoi dac-au purces / Pe altă cale au mers”.
Despre cei trei magi, cititori în stele, regi sau crai, cum au mai fost numiți, nu avem prea multe date. Cert este însă faptul că toți aveau oarecare dare de mână și erau preocupați de astrologie, pentru că văzând o stea cu o strălucire aparte, au pornit din țările lor în urmărirea ei, convinși fiind că aceasta vestește nașterea unui om important, despre care ei credeau că este un vlăstar regesc.
Pornind de la textul din cartea Facerii, care spune că din Sem, Ham și Iafet, fiii lui Noe, „s-au răspândit oamenii pe întregul pământ” (Facere 9,19), unii interpreți ai Sfintei Scripturi susțin că magii ar fi reprezentanții celor trei rase care au descins din aceștia: albii din Iafet, semiții din Sem, iar oamenii de culoare din Ham.
În Sfânta Scriptură nu sunt consemnate numele magilor. Beda Venerabilul (672-735) ne spune că aceștia se numeau: Gaşpar, Melchior şi Baltazar.
După ce au văzut steaua de la Răsărit, fiecare dintre cei trei magi a călătorit săptămâni sau poate chiar luni de zile pe drumurile prăfuite ale Orientului, până în orașul Petra din deșertul Iordaniei, unde întâlnindu-se, au constatat că toți trei erau călăuziți de același astru.
În urmă cu două mii de ani acest oraș era situat la intersecția celor mai importante căi comerciale din zonă. Astfel, prin acest nod comercial treceau drumurile spre Gaza în vest, spre Bosra și Damasc în nord, spre Aqaba și Leuce Come peste Marea Roșie, și spre Golful Persic, peste deșert.
Caracteristica specială a orașului Petra constă în faptul că majoritatea clădirilor sale sunt săpate aproape în întregime în stâncă. Reprezentanții UNESCO au descris orașul din Valea Iordaniei drept „una dintre cele mai prețioase moșteniri culturale ale omenirii”, motiv pentru care în 6 decembrie 1985 a fost declarat monument mondial.
Să vedem cum prezintă Sfântul Evanghelist Matei călătoria celor trei magi în Țara Sfântă: „Iar dacă în zilele regelui Irod S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: «Unde este Cel ce S-a născut rege al Iudeilor? Că în Răsărit I-am văzut steaua şi am venit să I ne închinăm». Şi auzind acestea, regele Irod s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat: «Unde este să Se nască Hristos?». Iar ei i-au zis: «În Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul: Şi tu, Betleeme din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel». Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: «Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă-L veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu şi să mă închin Lui». Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2,1-11).
După ce afluxul de călători care au venit în Betleem din pricina recensământului s-a încheiat, Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Iisus şi Dreptul Iosif au găsit loc într-o casă de oaspeţi. Aici i-au găsit magii şi s-au închinat Pruncului, aducându-I daruri.
Conform unei tradiții pioase Adam a lăsat aceste daruri pe un munte din Persia, pentru a-I fi oferite lui Mesia cel făgăduit, atunci când va veni pe pământ. Vreme îndelungată preoții care păzeau aceste daruri s-au rugat lui Dumnezeu să le trimită un semn care să le indice faptul că Mântuitorul lumii a sosit. Când o stea deosebit de strălucitoare a apărut pe bolta cerească, aceștia au înțeles că este semnul lui Mesia și I-au trimis darurile lăsate de strămoșul neamului omenesc.
Înnoptând la Betleem, cei trei magi au primit înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, încât a doua zi au pornit spre ţările lor pe alt drum. Deasupra peşterii în care magii şi-au petrecut prima noapte după plecarea lor din Betleem există astăzi mănăstirea Sfântului Teodosie, începătorul vieţii de obşte.
Într-un calendar medieval tipărit la Kőln, în Germania, citim că cei trei magi s-au reîntâlnit la Sebaste, în Armenia, în anul 54, pentru a sărbători împreună praznicul nașterii Domnului Hristos. În același calendar se mai spune că Melchior a murit în ziua de 1 ianuarie, la vârsta de 116 ani, Baltazar la 6 ianuarie, în vârstă de 112 ani, iar Gașpar în 11 ianuarie, la 109 ani.
Conform unei tradiții bisericești, în veacul al IV-lea, după îndelungi cercetări, Sfânta împărăteasă Elena a descoperit mormintele celor trei magi, le-a deshumat osemintele, pe care le-a dus la Constantinopol, de unde au fost mutate ulterior în biserica San Eustorgio din Milano.
În anul 1164 împăratul Frederic I Barbarossa (1152-1190) al Germaniei a cucerit orașul Milano și a luat ca pradă de război osemintele magilor, pe care le-a dăruit lui Rainald von Dassel, arhiepiscopului de Kőln, care le-a așezat în catedrala din acest oraș, unde se păstrează până astăzi.
Darurile de aur, tămâie și smirnă pe care cei trei magi le-au oferit Pruncului Iisus nu au fost alese la voia întâmplării, ci ele au un simbolism adânc.
Aurul I-a fost dăruit pentru că El era împărat. Deși Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, „Stăpânul cerului şi al pământului, Împăratul întregii făpturi” (Iudita 9,12), El nu a afirmat niciodată despre Sine că ar fi împărat. Cu toate acestea, a doua zi după ce l-a înviat din morți pe prietenul Său Lazăr din Betania, pe când intra în Ierusalim, „marea mulţime care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: «Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!»”. (Ioan 12,12-13).
Când conducătorii evreilor L-au predat pe Mântuitorul în mâinile lui Ponțiu Pilat pentru a-L condamna la moarte, iar guvernatorul i-a întrebat ce fapte grave săvârșise Cel învinuit, aceștia „au început să-L pârască, zicând: «Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi zicând că El este Hristos Împărat»” (Luca 23,2). Auzind aceste cuvinte, „Pilat a intrat în pretoriu şi L-a întrebat pe Iisus: «Tu eşti împăratul Iudeilor?», Iisus i-a răpuns: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?». Pilat a răspuns: «Nu cumva eu sunt iudeu? Neamul tău şi arhiereii mi te-au predat. Ce-ai făcut?». Iisus a răspuns: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu le fiu predat Iudeilor. Dar împărăţia Mea nu este de aici»” (Ioan 18,33-36).
După ce L-a condamnat pe Domnul Hristos la moarte, „Pilat a scris titlu şi l-a pus pe cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, greceşte şi latineşte. Atunci arhiereii i-au zis lui Pilat: «Nu scrie: împăratul Iudeilor, ci că El a zis: Eu sunt împăratul iudeilor». Pilat a răspuns: «Ce-am scris, am scris!»” (Ioan 19,19-22).
Tăblița cu inscripția în cele trei limbi a fost așezată deasupra crucii Mântuitorului de către Ponțiu Pilat pentru că ebraica era limba vorbită de poporul evreu, greaca fusese răspândită în regiune în urma cuceririi Țării Sfinte de către Alexandru cel Mare în anul 332 î.d.Hr., iar latina era limba cotropitorilor romani.
Tămâia, care este întrebuințată în aproape toate religiile lumii, I-a fost oferită de către magi în dar Pruncului Iisus în calitate de Arhiereu.
În Vechiul Testament Dumnezeu a instituit pentru poporul ales slujirea arhierească prin Aaron, fratele lui Moise. De vreme ce evreii, în frunte cu arhiereii Anna și Caiafa, nu L-au aceptat pe Domnul Hristos ca și Mesia și au cerut răstignirea Lui, iar în momentul morții Sale pe cruce „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos” (Matei 27,51), prin aceasta s-a arătat că Legea Veche s-a încheiat, iar arhieria acesteia a fost înlocuită de Mântuitorul, care este „Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6,20).
Magii I-au oferit în dar Pruncului Iisus smirnă, ca Unuia care urma să se jertfească pentru mântuirea lumii. Sfântul Evanghelist Marcu scrie în acest sens că după ce Domnul Hristos a fost condamnat la moarte, când a ajuns la Golgota, „I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat” (Marcu 15,23). Femeile miloase din Ierusalim obișnuiau să prepare această băutură anestezică pentru cei condamnați la răstignire, pentru a le ușura chinurile. Mântuitorul însă a refuzat să bea acest amestec, asumându-Şi calvarul până la capăt, fără a căuta vreo alinare.
Maica Domnului a păstrat cu sfințenie darurile primite de Pruncul Iisus de la magi. Când i s-a vestit că se va muta din această lume la Fiul Său, ea a lăsat Bisericii din Ierusalim, printre alte odoare de preț, și aceste daruri, care au rămas în custodia acestei Biserici până spre anul 400, când împăratul bizantin Arcadie (395-408) le-a mutat la Constantinopol. În urma cruciadei a IV-a, din 1204, când capitala Imperiului Bizantin a căzut în mâinile oștilor cruciate apusene, darurile magilor au fost duse la Niceea, pentru a nu cădea în mâinile cotropitorilor, unde au rămas aproximativ șaizeci de ani. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) a recucerit Constantinopolul de la cruciați în anul 1261, readucând darurile celor trei magi în capitală. După căderea Constantinopolului sub turci din 1453, regina Maro, fiica regelui Brancovici al Serbiei și soția creștină a sultanului Murad al II-lea (1421-1451), a oferit acest daruri Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos. Hrisovul în care se relatează evenimentul primirii darurilor magilor de la regina Maro este păstrat până în zilele noastre în arhiva Mănăstirii Sfântul Pavel.
Darurile magilor, în forma prezentă, constau în douăzeci și opt de monede din aur de formă dreptunghiulară, trapezoidală și poligonală, care au între cinci și șapte centimetri, fiind minuțios gravate, iar tămâia și smirna sunt sub forma a șaizeci și două de mărgele, aproximativ sferice, de dimensiunea unor măsline mici.
În anul 614 oștile persane au invadat Țara Sfântă și au dărâmat mai multe lăcașuri de cult. Intrând în biserica nașterii Domnului din Betleem, au observat că într-un mozaic erau reprezentați cei trei magi în straie persane, motiv pentru care au cruțat acest sfânt lăcaș de la distrugere, aceasta putând fi considerată o adevărată minune a celor trei magi: Gașpar, Melchior și Baltazar.
Iubiți fii sufletești,
După cum magii L-au căutat și L-au aflat pe Pruncul Iisus, oferindu-I daruri, să le urmăm și noi pilda, aducându-I ofranda noastră de fapte bune, pentru că numai așa dovedim că suntem împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu și ne putem găti loc în împărăția cerurilor.
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului



Descarcare document
Pastorala 2014_Nasterea Domnului_Color.pdf

Pastorală la Învierea Domnului, 2014

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI
Zalău, 2014

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să prăznuim din nou marea sărbătoare a învierii Domnului Hristos din morți. Astăzi ne bucurăm de biruința vieții asupra morții, zilele trecute însă ne-am întristat, pentru că, prin arestarea și condamnarea Mântuitorului la moarte, oamenii și-au dovedit răutatea cu care au răspuns marii iubiri a lui Dumnezeu manifestată față de om și lume.
Sfântul evanghelist Ioan a afirmat „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul” (Ioan 3,16-17). Domnul Hristos a spus și El: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, Eu nu-l judec; că n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” (Ioan 12,47), referindu-se la perioada petrecută de El pe pământ în calitate de Mântuitorul al lumii.
Chiar dacă Domnul Hristos a săvârșit nenumărate fapte bune în timpul activității Sale publice și nu a judecat pe nimeni, El Însuși a fost judecat, de aceea în cuvântul nostru de astăzi vom prezenta procesul Mântuitorului.
După ce a fost arestat în Grădina Ghetsimani, Domnul Hristos a fost dus la arhiereul Anna, socrul lui Caiafa. „Arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Săi şi despre învăţătura Sa. Iisus i-a răspuns: «Eu i-am vorbit lumii pe faţă. Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii, şi nimic n-am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia ştiu ce am vorbit Eu». Şi zicând El acestea, unul dintre slujitorii care stăteau de faţă I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: «Aşa-i răspunzi Tu arhiereului?». Iisus i-a răspuns: «Dacă am vorbit rău, mărturiseşte ce-a fost rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?». Atunci Anna l-a trimis legat la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii” (Ioan 18,19-24 și Matei 26,57).
Iar „arhiereii şi tot sinedriul căutau mărturie împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, dar nu găseau. Că mulţi mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Şi ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: «Noi l-am auzit spunând aşa: Voi dărâma acest templu făcut de mână şi în trei zile voi clădi altul, nefăcut de mână»” (Marcu 14,55-58).
Mărturia pomenită aici pornește într-adevăr de la cuvintele Domnului Hristos rostite după ce a izgonit negustorii din templul din Ierusalim: „Dărâmaţi templul acesta şi-n trei zile îl voi ridica” (Ioan 2,19). Mântuitorul însă nu a afirmat că El va dărâma templul, ci i-a îndemnat pe evrei să o facă și nu a pomenit nimic despre vreun templu făcut sau nefăcut de mână omenească. Sfântul Ioan evanghelistul ne lămurește faptul că Domnul Hristos „vorbea despre templul trupului Său. Deci, când a înviat din morţi, ucenicii Săi şi-au adus aminte că El zisese aceasta şi au crezut cuvântului pe care-l spusese Iisus” (Ioan 2,21-22).
Atunci „sculându-se arhiereul în mijloc, L-a întrebat pe Iisus, zicând: «Nimic nu răspunzi la tot ce mărturisesc aceştia împotriva ta?». Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: «Eşti tu Hristosul, fiul Celui-Binecuvântat?». Iar Iisus i-a zis: «Eu sunt, şi-L veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului». Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: «Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit blasfemia! Ce părere aveţi?». Iar ei toţi au judecat că este vrednic de moarte” (Marcu 14,60-64).
Căpeteniile evreilor căutau de multă vreme să Îl omoare pe Domnul Hristos. Astfel, după ce l-a tămăduit pe paraliticul de la Vitezda în zi de sâmbătă, „iudeii Îl prigoneau și căutau să Îl omoare” (Ioan 5,16). Mântuitorul însă le-a spus: „Voi căutaţi să Mă ucideţi, pe Mine, Omul care v-am grăit adevărul pe care de la Dumnezeu l-am auzit, pentru că întru voi cuvântul Meu nu-şi află loc” (Ioan 8,37 și 8,40). De asemenea, când Domnul Hristos a afirmat: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu, iudeii se certau între ei, zicând: «Cum poate acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?». Şi, după aceasta, Iisus umbla prin Galileea; că nu voia să umble prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L omoare” (Ioan 6,51-52 și 7,1). Soarta Mântuitorului fusese definitiv pecetluită cu o zi înaintea intrării Sale triumfale în Ierusalim, după ce l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morţi, pentru că „mulţi dintre iudeii care văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus. Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Deci din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L omoare” (Ioan 11,45-48 şi 53).
Vineri, „când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii, şi L-au dus pe Iisus în sinedriul lor şi I-au zis: «Spune-ne nouă dacă eşti tu Hristosul». Şi El le-a zis: «Dacă vă voi spune, nu veţi crede; dar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde şi nici nu Mă veţi elibera. De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu». Iar ei cu toţii au zis: «Aşadar, tu eşti Fiul lui Dumnezeu?». Şi El le-a zis: «Voi o spuneţi, că Eu sunt». Şi ei au zis: «Ce trebuinţă mai avem de mărturie? Că noi înşine din gura Lui am auzit-o!». Şi sculându-se toată mulţimea acestora, L-au dus în faţa lui Pilat. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile, aşa că a ieşit Pilat la ei, afară, şi le-a zis: «Ce învinuire-I aduceţi acestui om?». Ei i-au răspuns, zicând: «Dacă acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi predat». Pilat le-a zis: «Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră!». Iudeii însă i-au zis: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni»” (Luca 22,66-71; 23,1 și Ioan 18,28-31), arătând fără echivoc faptul că ei voiau ca Domnul Hristos să fie condamnat la moarte. Chiar dacă Mântuitorul fusese deja osândit de evrei la pedeapsa capitală, întrucât Palestina era provincie romană, această sentință putea fi dată numai de oficialii imperiali, motiv pentru care iudeii o și solicitau din partea guvernatorului roman.
Aflându-le dorința, Ponțiu Pilat i-a întrebat ce fapte grave a săvârșit Cel învinuit, iar evreii „au început să-L pârască, zicând: «Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicându-L să dea dajdie cezarului şi zicând că El este Hristos Împărat»” (Luca 23,2).
Ura conducătorilor evreilor față de Domnul Hristos și reaua lor credință au fost dovedite încă o dată prin acuzele false aduse împotriva Acestuia în fața guvernatorului Pilat. În ceea ce privește prima învinuire, vom relata două episoade din Sfânta Scriptură. Fariseii, care voiau să-L prindă pe Mântuitorul în cuvânt, L-au întrebat: „Spune-ne nouă: Ce părere ai, se cuvine să dăm dajdie cezarului, sau nu? Dar Iisus, cunoscându-le vicleşugul, le-a răspuns: «De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul dajdiei». Iar ei I-au adus un dinar. Şi Iisus le-a zis: «Ale cui sunt efigia şi inscripţia de pe el?». Ei au zis: «Ale cezarului». Atunci El le-a zis: «Daţi-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!». Şi auzind ei acestea, s-au minunat; şi, lăsându-L, s-au dus” (Matei 22,17-22). Într-o zi, când Domnul Hristos a intrat cu Sfinții Apostoli în Capernaum, „s-au apropiat de Petru cei ce strâng dajdia şi i-au zis: «Învăţătorul vostru nu plăteşte dajdia?». «Ba da», a zis el. Şi intrând el în casă, Iisus i-a luat-o înainte, zicând: «Ce părere ai, Simone, regii pământului de la cine iau dajdie sau bir, de la fiii lor, sau de la străini?». El I-a zis: «De la străini». Iar Iisus i-a zis: «Iată dar că fiii sunt scutiţi. Dar ca să nu le fim lor piatră de poticnire, mergi la mare, aruncă undiţa, ia peştele care va ieşi întâi şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir. Pe acela luându-l, dă-l lor, pentru Mine şi pentru tine»” (Matei 17,24-27).
Din cele două exemple prezentate constatăm faptul că Mântuitorul i-a îndemnat pe evrei să plătească dajdie față de stăpânirea romană și El Însuși plătea birul respectiv, încât acuza care I-a fost adusă, cum că îi răzvrătește pe iudei și îi împiedică să-și achite dările către vistieria imperială, era total neîntemeiată.
În privința celei de a doua învinuiri, Domnul Hristos nu a afirmat nici o dată despre Sine că este împărat. Natanael I-a spus când L-a cunoscut: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!” (Ioan 1,49), iar evreii L-au aclamat la intrarea triumfală în Ierusalim, zicând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Împăratul lui Israel!” (Ioan 12,13). De asemenea, când „Pilat a intrat în pretoriu şi L-a întrebat pe Iisus: «Tu eşti împăratul Iudeilor?», Iisus i-a răpuns: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?». Pilat a răspuns: «Nu cumva sunt eu iudeu? Neamul Tău şi arhiereii mi Te-au predat. Ce-ai făcut?». Iisus a răspuns: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu le fiu predat iudeilor. Dar împărăţia Mea nu este de aici». Atunci Pilat I-a zis: «Aşadar, eşti Tu împărat?». Răspuns-a Iisus: «Tu o spui, că Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr; tot cel ce este dintru adevăr ascultă glasul Meu». Pilat i-a zis: «Care este adevărul?». Şi, zicând aceasta, a ieşit iarăşi la Iudei şi le-a zis: «Eu nu găsesc în El nici o vină». Dar ei stăruiau, zicând că El întărâtă poporul învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Iar când Pilat a auzit aceasta, a întrebat dacă omul este galileean. Și aflând că este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzându-L pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L vadă, fiindcă auzise de El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L cu înverşunare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-au trimis înapoi la Pilat. Şi chiar în ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, că mai înainte erau duşmani unul altuia. Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, a zis către ei: «Pe omul acesta L-aţi adus la mine ca pe unul ce răzvrăteşte poporul; şi iată că eu, cercetându-L în faţa voastră, în omul acesta n-am găsit nici o vină din cele pe care voi le aduceţi împotrivă-I; şi nici Irod, căci L-a trimis îndărăt la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte»” (Ioan 18,33-38 și Luca 23,5-15).
„Iar la sărbătoarea Paştilor, guvernatorul avea obiceiul să-i elibereze mulţimii un întemniţat, pe care-l voiau ei. Şi aveau atunci un întemniţat vestit, care se numea Baraba, închis împreună cu nişte răsculaţi care în răscoală săvârşiseră omor. Deci, adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: «Pe care vreţi să vi-l eliberez: pe Baraba, sau pe Iisus căruia I se spune Hristos?». Fiindcă ştia că din invidie i L-au dat în mână. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El. Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis: «Pe care din cei doi vreţi voi să vi-l eliberez?». Iar ei au răspuns: «Pe Baraba!». Şi Pilat le-a zis: «Dar ce să fac eu cu Iisus căruia I se spune Hristos?». Toţi au răspuns: «Să fie răstignit!». Pilat a zis din nou: «Dar ce rău a făcut?». Ei însă mai tare strigau, zicând: «Să fie răstignit!». Pilat însă căuta să-L elibereze pe Iisus; dar iudeii strigau, zicând: «Dacă Îl eliberezi, nu eşti prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului». Atunci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, ca la al şaselea ceas; şi le-a zis iudeilor: «Iată, împăratul vostru!». Atunci ei au strigat: «Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!». Pilat le-a zis: «Pe împăratul vostru să-L răstignesc?». Arhiereii au răspuns: «Nu avem împărat decât pe cezarul». Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul, răspunzând, a zis: «Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!». Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, după ce L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus pe cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, latineşte şi greceşte. Atunci arhiereii i-au zis lui Pilat: «Nu scrie: împăratul Iudeilor, ci că el a zis: Eu sunt împăratul iudeilor». Pilat a răspuns: «Ce-am scris, am scris!»” (Matei 27,15-26; Marcu 15,7; Ioan 19,12-15 și 19-22).
Iubiţi fii sufleteşti,
Din relatarea procesului Mântuitorului am constatat că evreii I-au adus Acestuia mărturii mincinoase în fața arhiereului, pentru ca în cele din urmă să-L condamne la moarte pentru că El era Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, conducătorii iudeilor I-au adus alte învinuiri neadevărate în fața lui Pilat, care L-a osândit la moarte pentru vina falsă că Mântuitorul ar fi afirmat despre Sine că este împărat.
Total nefiresc este și faptul că deși Pilat a recunoscut nevinovăția Domnului Hristos, totuși a pus să fie biciuit și L-a condamnat la moarte.
Din procesul judecat de evrei am constatat răutatea acestora, iar din cel al lui Pilat slăbiciunea și teama acestuia de a-și pierde funcția. Ura conducătorilor iudeilor față de Mântuitorul s-a dovedit și în faptul că au cerut ca El să fie răstignit, această pedeapsă fiind rezervată celor mai mari nelegiuiți.
În privința celor care L-au judecat și condamnat pe Domnul Hristos la moarte nu putem spune decât ceea ce a afirmat Mântuitorul Însuși: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). În ceea ce ne privește pe noi însă, este deosebit de important să nu ne asemănăm acelora prin răutate, nedreptate, minciună și lașitate, ori prin alte păcate, care-l duc pe om la pierzare, ci să ne străduim pe cât ne stă în putință să săvârșim cât mai multe fapte bune, pentru că numai așa vom putea ajunge în împărăția lui Dumnezeu, alături de Domnul Hristos, de Maica Domnului și de toți sfinții.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
Pastorala 2014_Invierea Domnului_color.pdf

Pastorala la Nasterea Domnului 2013

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2013

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu suntem din nou părtași bucuriei nașterii Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii, iar una dintre cele mai renumite și răspândite colinde de pe la noi ne anunță: „O, ce veste minunată / Lângă Viflaim s-arată, / Cerul strălucea / Îngerii veneau / Pe-o rază curată! / Păstorilor din câmpie / Le vestește-o bucurie, / Că-ntr-un mic lăcaș / Din acel oraș, / S-a născut Mesia. / Păstorii cum auziră / Spre lăcașul sfânt porniră, / Unde au aflat, / Pruncul luminat / Și Îl preamăriră. / E Iisus Păstorul Mare, / Turmă ca El nimeni n-are, / Noi Îl lăudăm / Și ne închinăm / Cu credință mare”.
Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul că la nașterea Pruncului Iisus în Betleem: „în ţinutul acela erau păstori care stăteau pe câmp şi-şi păzeau turma făcând noaptea de strajă. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi. Că, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că în cetatea lui David vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat în iesle». Şi, deodată, împreună cu îngerul s-a văzut mulţime de oaste cerească lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!». Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: «Să mergem dar până la Betleem şi să vedem lucrul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut nouă cunoscut». Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Copilul Acesta. Şi toţi cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii” (Luca 2,8-18).
Autorul unei frumoase colinde românești poartă un dialog imaginar cu păstorii din Betleem după ce aceștia s-au întors la stână de la peștera în care se născuse Pruncul Iisus: „Ce-ați văzut păstori / Sculați până-n zori? / Am văzut pe Nou Născutul, / Prunc Iisus din Cer Venitul, / Fiu Dumnezeiesc. / Ce palat era / Unde Domnul sta? / Peșteră străină, rece / Peșteră de dobitoace, / Palatul era. / Ce-avea de-așternut / Micul Nou Născut? / Ieslea Îi era culcușul, / Fân și paie așternutul, / Micului Iisus. / Cine sta cu El / Domnul Mititel? / Sta Maria, Maica Sfântă, / Sta Iosif cu fața-i blândă / Stau și se-nchinau. / Cine Îi cânta / Cine-L preamărea? / Îngerii din cer veniră, / Vesele cântări doiniră / Micului Iisus”.
Întrucât primii martori ai nașterii Pruncului Iisus în peștera de lângă Betleemul Iudeii au fost păstorii, în cuvântul nostru de astăzi vom vorbi despre cei mai renumiți păstori din sânul poporului ales și despre locul pe care Dumnezeu l-a rânduit acestora între evrei, precum și despre păstorii sufletești.
Primul păstor din istoria omenirii a fost Abel, cel de-al doilea fiu al protopărinților Adam și Eva. În cartea Facerii citim că „Abel era păstor de oi, iar Cain, lucrător de pământ. Şi a fost că, după un timp, Cain a adus din roadele pământului jertfă lui Dumnezeu. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi Domnul a căutat spre Abel şi spre darurile lui, dar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a umplut Cain de mânie şi faţa-i era posomorâtă. Şi Cain a zis către Abel, fratele său: «Să ieşim la câmp!». Şi a fost că în timp ce erau ei pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Facere 4,2-5 și 8). Cain și-a ucis fratele din invidie, pentru că jertfa curată a lui Abel fusese primită de Dumnezeu, în timp ce a lui a fost respinsă. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens că „prin credinţă Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain și prin ea a primit el mărturie că este drept, Însuşi Dumnezeu mărturisind despre darurile lui” (Evrei 11,4).
Abel este pomenit în calendarul creștin în duminica sfinților strămoși, înaintea nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
Deși primii oameni s-au îndeletnicit cu păstoritul imediat după alungarea lui Adam și Eva din rai, deci de la începutul lumii, inițial ei s-au hrănit doar cu laptele animalelor, fără a le consuma carnea. Abia în urma potopului din vremea lui Noe, Dumnezeu i-a zis acestuia și familiei lui, implicit tuturor urmașilor lor: „Groază şi frică de voi să fie peste toate fiarele pământului, peste toate păsările cerului, peste tot ce se mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării; căci pe mâna voastră le-am dat. Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte să vă fie spre hrană; precum și iarba verde, pe toate vi le-am dat” (Facere 9,2-3).
Patriarhul Avraam, părintele poporului ales, a fost și el păstor, având foarte multe turme. „Şi s-a iscat ceartă între păstorii vitelor lui Avram şi păstorii vitelor lui Lot. Şi Avram i-a zis lui Lot: «Sfadă să nu fie între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi. Iată, nu-i oare tot pământul înainte-ţi? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga». Şi ridicându-şi Lot ochii, a privit toată câmpia Iordanului, că toată, până la Ţoar, era udată de apă ca raiul Domnului şi ca pământul Egiptului. Deci şi-a ales Lot toată câmpia Iordanului şi a apucat Lot spre răsărit; şi aşa s-au despărţit ei unul de altul: Avram s-a aşezat în ţinutul Canaan, iar Lot s-a aşezat în cetăţile din câmpie” (Facere 13,7-12).
Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam: „Eu voi face din tine un neam mare; şi te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi întru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere 12,2-3).
Patriarhul Avraam are ca dată de prăznuire ziua de 9 octombrie.
Despre Iosif, fiul patriarhului Iacov, se afirmă în Sfânta Scriptură că „era de şaptesprezece ani când păştea oile împreună cu fraţii săi” (Facere 37,2). Iosif a fost păstor până să fie vândut de frații săi unor negustori care călătoreau cu caravana înspre Egipt.
După ce Iosif a tâlcuit visele lui faraon, acesta i-a zis: „«De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit ţie toate acestea, om mai înţelept şi mai priceput decât tine nu se află. Tu să fii dar peste casa mea. Tot poporul meu se va supune poruncii tale, iar eu numai prin tronul meu voi fi mai mare decât tine! Iată, eu te pun astăzi peste toată ţara Egiptului!». Și şi-a scos faraon inelul din deget şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison şi i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului şi a poruncit să fie purtat în cea de a doua sa trăsură şi crainicul să strige înaintea lui: «Cădeţi în genunchi!». Şi în felul acesta a fost pus Iosif peste toată ţara Egiptului. Apoi faraon a zis către Iosif: «Eu sunt faraon! În toată ţara Egiptului nimeni nu-şi va mişca mâna sau piciorul fără încuviinţarea ta!»” (Facere 41,39-44).
Pe lângă faptul că era om cu frica lui Dumnezeu, Iosif era foarte înțelept și un administrator remarcabil. Din numeroasele exemple în acest sens, vom prezenta doar unul. Pentru grânele adunate în hambare în cei șapte ani rodnici, Iosif le-a luat egiptenilor în timpul foametei toți banii, toate animalele și pământurile, care au devenit proprietatea faraonului, apoi i-a făcut robii acestuia pe toți locuitorii țării, cu excepția preoților, care se bucurau de drepturi speciale din partea regelui (Facere 47,14-22).
Iosif este pomenit în calendarul creștin luni, în săptămâna patimilor.
Moise a fost și el păstor și pe când „păştea oile lui Ietro, socrul său, preotul din Madian” (Ieșire 3,1) în muntele Horeb, i s-a arătat Dumnezeu într-un rug care ardea și nu se mistuia și l-a chemat la misiunea de eliberator al poporului ales din robia egipteană și conducător al acestuia spre pământul făgăduinței.
Moise este prăznuit în 4 septembrie.
Înainte de a fi regele evreilor, David a fost și el păstor. Când Dumnezeu l-a trimis pe profetul Samuel în casa lui Iesei pentru a unge pe unul dintre fiii acestuia rege peste Israel, „Iesei a adus pe şapte dintre fiii lui să treacă prin faţa lui Samuel. Dar Samuel a zis către Iesei: «Pe nici unul dintre aceştia nu l-a ales Domnul!». Şi a zis Samuel către Iesei: «Aceştia sunt oare toţi fiii tăi?». Iar Iesei a zis: «Mai este cel mai mic; acela paşte oile». Şi a zis Samuel către Iesei: «Trimite şi adu-l, că nu vom sta la masă până când el nu va veni aici». Şi a trimis şi l-a adus și era bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut înaintea Domnului. Şi a zis Domnul către Samuel: «Scoală-te şi unge-l pe David, căci el este bun!». Atunci Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor săi; şi Duhul Domnului a venit năprasnic peste David, din ziua aceea şi de atunci înainte” (I Regi 16,10-13).
Mai important decât faptul că David a fost regele evreilor este acela că prin Sfânta Fecioară Maria, Domnul Hristos se trăgea din casa acestuia, de aceea Mântuitorul este adeseori numit în paginile Noului Testament „Fiul lui David” (Matei 1,1; 12,23; 15,22 și Luca 18,38).
Regele și psalmistul David este pomenit în calendarul creștin în duminica după nașterea Domnului.
De asemenea, Dumnezeu a oferit darul proorociei unui păstor. Este vorba despre profetul Amos, care este prăznuit în ziua de 15 iunie.
Din exemplele prezentate am văzut că Dumnezeu a făcut din niște simpli păstori care L-au iubit și au stat în ascultare de El oameni care au jucat un rol deosebit în istoria poporului ales și implicit a mântuirii lumii. Mai important însă este faptul că toți aceștia au ajuns să fie sfinți în împărăția lui Dumnezeu.
În sens spiritual păstorul este un conducător sau îndrumător duhovnicesc, iar credincioșii acestuia sunt numiți oi cuvântătoare.
Sfântul Apostol Pavel a spus că Domnul Hristos este „Marele Păstor al oilor” (Evrei 13,20), iar Mântuitorul Însuși a afirmat despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale. Dar simbriaşul şi cel ce nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al oilor când vede lupul venind lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar simbriaşul fuge, fiindcă este plătit, şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun, şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine. Aşa cum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, tot aşa Îl cunosc și Eu pe Tatăl. Şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; şi-Mi vor auzi glasul, şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,11-16).
De vreme ce Mântuitorul este Marele Păstor, toți ceilalți păstori din Biserică sunt slujitorii Lui, pentru că „El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4,11-12).
Mântuitorul le-a atras luarea aminte Sfinților Săi Apostoli, precum și urmașilor acestora: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi și roada voastră să rămână” (Ioan 15,16), pentru că la slujirea lui Dumnezeu se ajunge numai prin chemare de sus. Sfântul Apostol Pavel a afirmat în acest sens că „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, precum şi Aaron” (Evrei 5,4). Referindu-se la propria persoană, Apostolul neamurilor mărturisește: „Dumnezeu m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său” (Gal. 1,15).
Întrucât sunt chemați de Dumnezeu la această slujire înaltă, păstorii Bisericii sunt îndemnați de Sfântul Apostol Petru: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos, ci din tragere de inimă, nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor ce v-au căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pilde ale turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi primi cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5,2-4).
Iubiți fii sufletești,
În cuvântul de astăzi am văzut că Dumnezeu a făcut din niște simpli păstori care Îl iubeau conducători ai poporului ales, despre care se va vorbi cât va dăinui lumea, dar mai ales i-a învrednicit să intre în împărăția cerurilor. Pilda lor trebuie să constituie pentru toți creștinii, indiferent de ce pregătire sau profesie ar avea, un imbold în a împlini poruncile lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul a spus: „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi ele în veac nu vor pieri şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Cel ce Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi din mâna Tatălui Meu nimeni nu le poate răpi” (Ioan 10,27-29).
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
pastorala 2013_nasterea domnului (2).pdf

Pastorala la Învierea Domnului, 2013

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI
Zalău, 2013

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
După ce Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a aşezat în grădina cea din Eden, acesta a nesocotit porunca dumnezeiască de a nu mânca din rodul pomului oprit şi a fost alungat din rai. Întrucât omul nu era în stare să se elibereze singur din robia păcatului şi a morţii, Dumnezeu a hotărât să-l mântuiască, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27).
În planul Său de mântuire a omului, Dumnezeu şi-a ales un popor, cu scopul ca din sânul acestuia să se nască Mântuitorul lumii. Din vreme în vreme Dumnezeu trimitea între evrei prooroci, pentru a le face cunoscut planul Său cu ei şi pentru a-i întoarce din căile rătăcite pe care o apucau. Uneori însă profeţii anunţau şi diferite evenimente viitoare din viaţa poporului ales, pentru a-i întări pe evrei în credinţă şi pentru a-i pregăti de primirea lui Mesia, motiv pentru care foarte multe dintre proorociile Vechiului Testament se referă la Mântuitorul lumii.
Prima profeţie consemnată în paginile Sfintei Scripturi a fost făcută de Dumnezeu Însuşi, la izgonirea protopărinţilor Adam şi Eva din rai, atunci când l-a blestemat pe şarpe, pentru că o ispitise pe Eva: „Blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta (adică sămânţa, cineva născut din femeie) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul (îl vei face să sufere)” (Facere 3,14-15). Prin cuvintele Sale, Dumnezeu anunţă deja venirea în lume a Mântuitorului, patimile Acestuia, precum şi surparea stăpânirii diavolului asupra oamenilor.
Întrucât profeţiile mesianice din Vechiul Testament sunt numeroase, în cuvântul nostru de astăzi le vom prezenta doar pe cele legate de patimile şi învierea Domnului Hristos din morţi, precum şi realizarea lor.
Când vorbim despre proorociile Vechiului Testament împlinite în persoana şi activitatea Domnului Hristos noi nu trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a supus acestora, ori că a căutat să le realizeze în sensul că ar fi fost predestinat, ci suntem conştienţi de faptul că profeţii au vestit prin descoperire de sus ceea ce avea să se întâmple cu El, pentru că aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Petru, „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1,21).
A doua zi după ce l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morţi, Domnul Hristos şi Sfinţii Apostoli „s-au apropiat de Ierusalim. Iar la Betfaghe şi Betania, lângă Muntele Măslinilor, Domnul a trimis pe doi dintre ucenicii Săi şi le-a zis: «Mergeţi în satul care este în faţa voastră şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care nici un om n-a şezut până acum. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta, spuneţi-i: Domnul are trebuinţă de el. Şi îndată îl va trimite aici». Deci s-au dus şi au găsit mânzul legat la drum în faţa unei porţi şi l-au dezlegat. Şi unii din cei ce şedeau acolo le-au zis: «Ce faceţi? De ce dezlegaţi mânzul?». Iar ei le-au răspuns aşa cum le spusese Iisus; şi aceia i-au lăsat. Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe mânz şi Iisus a şezut deasupra” (Marcu 11,1-7). Prin acest episod din viaţa Mântuitorului s-a împlinit proorocia făcută de Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9,9).
La intrarea Domnului Hristos în Ierusalim, din ziua respectivă, „mulţi îşi aşterneau hainele-n cale, iar alţii aşterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau în urmă strigau: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!»” (Marcu 11,8-9), reproducând întocmai cuvintele regelui David din psalmi, care preziceau acest eveniment (Psalmul 117,26).
După câteva zile „Paştile Iudeilor erau aproape şi mulţi din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim mai înainte de Paşti, ca să se curăţească. Deci Îl căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: «Ce părere aveţi? Oare nu va veni la sărbătoare?». Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci că, dacă va şti cineva unde este, să dea de ştire, ca să-L prindă. Atunci a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Şi el s-a dus şi a stat de vorbă cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei şi le-a zis: «Ce vreţi să-mi daţi, şi eu vi-L voi da în mână?». Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Iar el a primit şi căuta să li-L dea în mână la adăpost de mulţime” (Ioan 11,55-57, Matei 26,15 şi Luca 22,2-6). Vinderea Domnului Hristos de către Iuda pentru suma de treizeci de arginţi a fost profeţită de proorocul Zaharia: „Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi plata, dacă nu, să nu Mi-o daţi! Iar ei Mi-au cântărit plata: treizeci de arginţi” (Zaharia 11,12).
La cina cea de taină Domnul Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli că unul dintre ei Îl va vinde. „Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: «Doamne, nu cumva sunt eu?». Iar El, răspunzând, a zis: «Nu despre voi toţi grăiesc; Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales; ci ca să se plinească Scriptura: Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul asupră-Mi»” (Matei 26,22-23 şi Ioan 13,18), citând din cartea psalmilor (Psalmul 40,9). „Şi răspunzând Iuda, cel care L-a vândut, I-a zis: «Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?». Răspunsu-i-a Iisus: «Tu ai zis»” (Matei 26,25).
După încheierea cinei celei de taină, Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli „au cântat imnuri şi au ieşit la Muntele Măslinilor. Atunci Iisus le-a zis: «În această noapte, voi toţi vă veţi poticni întru Mine, că scris este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei»” (Matei 26,31), citând din proorocul Zaharia (13,7). Aceste cuvinte s-au împlinit foarte curând, pentru că imediat după arestarea Sa „toţi ucenicii L-au lăsat şi au fugit” (Matei 26,56).
Când Iuda a venit cu o trupă de ostaşi şi cu slujitori de la arhierei şi de la farisei pentru a-L aresta pe Domnul Hristos în grădina Ghetsimani, „Iisus le-a zis: «Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în templu, învăţând, şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să se plinească Scripturile»” (Marcu 14,48-49). Mântuitorul se referă aici la textul din psalmi: „Predat am fost şi n-am putut să scap” (Psalmul 87,9).
După arestare, Domnul Hristos a fost dus la arhiereul Caiafa, unde „unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi să-L bată cu pumnii şi să-I zică: «Profeţeşte!». Şi slugile Îl băteau cu palmele peste obraz” (Marcu 14,65). A doua zi dimineaţa, după ce Mântuitorul a fost predat guvernatorului Ponţiu Pilat, „ostaşii L-au dus înlăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta şi L-au îmbrăcat în purpură; şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap. Şi au început să I se închine, zicând: «Bucură-te, împăratul Iudeilor!». Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, punându-I-se în genunchi, I se închinau” (Marcu 15,16-19). Prin faptele lor, atât slujitorii evrei, cât şi soldaţii romani, au împlinit proorocia din Isaia: „Spatele Mi l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri şi faţa nu Mi-am întors-o dinspre ruşinea scuipărilor” (Isaia 50,6).
După ce Domnul Hristos a fost condamnat la moarte de către Ponţiu Pilat, „venind la locul numit Golgota, care înseamnă Locul Căpăţânii, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi gustând, n-a voit să bea” (Matei 27,33-34). Mai târziu, pe când era răstignit pe cruce, „ştiind Iisus că de-acum toate s-au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete». Şi era acolo un vas plin cu oţet; atunci ei, punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oţet, I l-au dus la gură” (Ioan 19,28-29). Încercarea soldaţilor romani de a-i da Mântuitorului să bea vin cu fiere şi profeţia de care vorbeşte Sfântul evanghelist Ioan se regăsesc în psalmi: „Ca hrană Mi-au dat fiere şi întru setea Mea Mi-au dat să beau oţet” (Psalmul 63,21).
Domnul Hristos a fost răstignit în mod umilitor între doi tâlhari, ca şi cum ar fi fost asemenea lor. Prin aceasta s-a împlinit proorocia lui Isaia: „Cu cei făcători de rele a fost socotit” (Isaia 53,12).
„Iar după ce L-au răstignit pe Iisus, ostaşii I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis între ei: «Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie»; ca să se plinească Scriptura care zice: Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Ioan 19,23-24). După cum relatează Sfântul Evanghelist Ioan, prin acţiunea lor soldaţii romani au împlinit, fără să ştie, proorocia regelui David din psalmi (Psalmul 21,18).
„Iar cei care treceau pe-acolo Îl defăimau pe Hristos, clătinându-şi capetele şi zicând: «Huo! Tu, cel ce dărâmi templul şi-n trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi coborându-Te de pe cruce!». Tot aşa şi arhiereii, batjocorindu-L între ei împreună cu cărturarii, ziceau: «Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască; Hristos, regele lui Israel, coboară-Se acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea; că a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu»” (Marcu 15,29-32 şi Matei 27,43). Prin atitudinea lor, evreii au împlinit profeţia mesianică din psalmi: „Toţi cei ce M-au văzut, M-au batjocorit, grăind cu buzele, clătinându-şi capul: «Nădăjduit-a în Domnul; acum să-L izbăvească; să-L mântuiască pentru că Îl vrea»” (Psalmul 21,7-8).
Când şi-a dat duhul pe cruce, Mântuitorul a strigat cu glas mare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46), cuvinte pe care regele David le prezisese întocmai într-unul din psalmi (Psalmul 21,1).
„Iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, că era mare ziua acelei sâmbete, l-au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi pe ale celuilalt, care erau răstigniţi împreună cu El. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că de-acum murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostaşi cu suliţa coasta I-a împuns-o şi îndată a ieşit sânge şi apă. Căci s-au făcut acestea ca să se plinească Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi. Şi iarăşi altă Scriptură zice: Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns” (Ioan 19,31-34 şi 36-37). Ambele profeţii amintite de Sfântul Ioan evanghelistul sunt preluate din psalmii lui David (Psalmul 33,20 şi Psalmul 21,16-17).
Proorocul Isaia a descris cu lux de amănunte patimile Domnului Hristos în capitolul 53 al cărţii sale, motiv pentru care a fost supranumit „evanghelistul Vechiului Testament”. Întrucât timpul nu ne permite să prezentăm întregul capitol din cartea profetului amintit, le recomandăm celor interesaţi să îl citească în particular, pentru a se edifica.
Domnul Hristos s-a născut fără păcat strămoşesc din pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria şi nu a săvârşit păcate personale, motiv pentru care i-a putut întreba pe evrei: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46). Sfântul Apostol Petru a confirmat şi el că Domnul Hristos „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Întrucât „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1,15), iar Mântuitorul era lipsit cu desăvârşire de păcat, le-a spus Sfinţilor Apostoli în cuvântrea de despărţire: „Vine diavolul, stăpânitorul acestei lumi; şi el întru Mine nu are nimic” (Ioan 14,30). Domnul Hristos ştia prea bine că după moartea trupului Său pe cruce sufletul Îi va coborî la iad, pentru a elibera sufletele drepţilor Vechiului Testament ţinute acolo în robie, şi numai pentru că era fără de păcat va fi lăsat singur „între cei morţi slobod” (Psalmul 87,4), după cum a profeţit psalmistul David.
Biruirea puterii iadului de către Mântuitorul, precum şi învierea Sa cu trupul din morţi, sunt şi ele prezentate în psalmi de regele David, care în numele Domnului Hristos I se adresează lui Dumnezeu Tatăl: „Nu-Mi vei lăsa sufletul în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15,10).
Proorocul Osea a vorbit şi el, tot în numele Mântuitorului, despre sufletele drepţilor Vechiului Testament pe care Acesta le va elibera din robia iadului, precum şi despre biruirea morţii, atunci când a scris: „Din mâna iadului îi voi scoate, din moarte îi voi mântui. Moarte, unde-ţi este biruinţa? Iadule, unde-ţi este boldul?” (Osea 13,14).
Iubiţi fii sufleteşti
Din toate exemplele prezentate în cuvântul nostru de astăzi nu am făcut decât să constatăm câtă dreptate a avut Domnul Hristos atunci când le-a spus evreilor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).
Prin trimiterea Fiului lui Dumnezeu în lume s-a văzut iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de aceasta, pentru „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Prin asumarea misiunii de Mântuitor al lumii, dusă până la jertfa supremă, prin moartea pe cruce, Dumnezeu Fiul şi-a dovedit cu prisosinţă iubirea Sa faţă de aceasta, după cum singur a afirmat: „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, decât să-şi pună viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15,13). Cunoscând marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, datori suntem şi noi să Îi răspundem cu acelaşi sentiment. Sfântul Ioan Evanghelistul însă ne-a atras luarea aminte: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4,20-21). De vreme ce iubirea noastră faţă de Dumnezeu este condiţionată de iubirea semenilor noştri, ori mai degrabă probată prin aceasta, să ne sporim acest nobil sentiment faţă de toată lumea, adăugându-i cât mai multe fapte bune, pentru că numai aşa vom putea ajunge în rai, unde „cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2,9).
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului


Descarcare document
pastorala 2013_Pasti.pdf

1 2 3

www.youtube.com/channel/UCEYWHprNFWapMl2L5rAAclg patriarhia.ro episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=162&vanzari=162 episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=156&vanzari=156 basilica.ro